AcasaGerman Victims : How the Allied Victors of WWII tortured and killed their German prisoners (Part 1 of 2)
Pagina 1 din 1
German Victims : How the Allied Victors of WWII tortured and killed their German prisoners (Part 1 of 2)
Admin Sam Iul 25, 2015 5:08 am
http://www.darkmoon.me/2015/german-victims-how-the-allied-victors-of-wwii-tortured-and-killed-their-german-prisoners-part-1-of-2/
&
https://sites.google.com/site/halucinationnoapteamintii/german-victims-how-the-allied-victors-of-wwii-tortured-and-killed-their-german-prisoners-part-1-of-2
This terrifying article will make you ask the forbidden question:
“Did the victors of WWII deserve to win?”
By Thomas Goodrich
author of Hellstorm—The Death of Nazi Germany, 1944-1947
An edited abridgement by Lasha Darkmoon with notes and comments
Piranesi, Nightmare Prison
“Staffed and run by Jews, the prisons were little better than torture chambers.”
— Thomas Goodrich
Part 1: Vai Victis! — Woe to the Vanquished!
Moments after arrival at the prison camp, prisoners were made horrifyingly aware of their fate. John Sack, himself a Jew, reports on one camp run by twenty-six-year-old Shlomo Morel.
“I was at Auschwitz,” Shlomo proclaimed, lying to the Germans but, even more, to himself, psyching himself up like a fighter the night of the championship, filling himself with hate for the Germans around him. “I was at Auschwitz for six long years, and I swore that if I got out, I’d pay all you Nazis back!”
Note by Lasha Darkmoon: Shlomo Morel, psychopathic torturer and killer of German prisoners of war, later took refuge in Israel where he was held in high honor and remained beyond the reach of international law. Here now is this Jewish war criminal in 1945, age 26, commandant of a German prisoner of war camp where torture was practiced for its own sake:
“Schweine!” Shlomo cried. He threw down his rubber club, grabbed a wooden stool, and started beating a German’s head. Without thinking, the man raised his arms, and Shlomo, enraged that the man would try to evade his just punishment, cried, “Sonofawhore!” and slammed the stool against the man’s chest.
The man dropped his arms, and Shlomo started hitting his now undefended head when snap! the leg of the stool split off. Cursing the German birchwood, he grabbed another stool and hit the German with that.
No one was singing now, but Shlomo, shouting, didn’t notice.
The other guards called out, “Blond!” “Black!” “Short!” “Tall!” and as each of these terrified people came up, they wielded their clubs upon him. The brawl went on till eleven o’clock, when the sweat-drenched invaders cried, “Pigs! We will fix you up!” and left the Germans alone.
Some were quite fixed. Shlomo and his subordinates had killed them
The next night it was more of the same . . . and the next night . . . and the next and the next. Those who survived the “welcoming committees” at this and other camps were flung back into their pens.
And so, with the once mighty German Army now disarmed and enslaved in May, 1945, and with their leaders either dead or awaiting trial for so-called “war crimes,” the old men, women and children who remained in the dismembered Reich found themselves utterly at the mercy of the victors.
Unfortunately for these survivors, never in the history of the world was mercy in shorter supply.
§
Because their knowledge of the language and culture was superb, most of the intelligence officers accompanying US and British forces into the Reich after WWII were Jewish refugees who had fled Germany in the late 1930s. Although their American and English “aides” were hardly better, the fact that many of these people became interrogators, examiners and screeners, with old scores to settle, insured that no German would be shown any mercy.
One man opposed to the vengeance-minded program of these Americanized Jews was General George Patton.
“Evidently the virus started by Morgenthau and [Bernard] Baruch of a Semitic revenge against all Germans is still working,” wrote the general in private. “I am frankly opposed to this war-criminal stuff. It is not cricket and it is Semitic. I can’t see how Americans can sink so low.”
Soon after occupation, all adult Germans were compelled to register at the nearest Allied headquarters and complete a lengthy questionnaire on their past activities. While many nervous citizens were detained then and there, most returned home, convinced that at long last the terrible ordeal was over. For millions, however, the trial had but begun.
Few German adults, Nazi or not, escaped the dreaded knock on the door. Far from being dangerous fascists, Freddy and Lali Horstmann were actually well-known anti-Nazis. Lali Horstmann records her encounter with a Russian commissar from the Russian Zone.
LD: Since a disproportionate number of Russian commissars were Jews, especially those working for the cheka and other security services, this particular officer was probably been Jewish.
“I am sorry to bother you,” he began, “but I am simply carrying out my orders. Until when did you work for the Foreign Office?”
“Till 1933,” my husband answered.
“Then you need fear nothing,” Androff said. “We accuse you of nothing, but we want you to accompany us to the headquarters of the NKVD, the secret police, so that we can take down what you said in a protocol, and ask you a few questions about the working of the Foreign Office.”
We were stunned for a moment; then I started forward, asking if I could come along with them. “Impossible,” the interpreter smiled. My heart raced. Would Freddy answer satisfactorily? Could he stand the excitement? What sort of accommodation would they give him?
“Don’t worry, your husband has nothing to fear,” Androff continued. “He will have a heated room. Give him a blanket for the night, but quickly, we must leave.”
There was a feeling of sharp tension, putting the soldier on his guard, as though he were expecting an attack from one of us. I took first the soldier, then the interpreter, by their hands and begged them to be kind to Freddy, repeating myself in the bustle and scraping of feet that drowned my words.
There was a banging of doors. A cold wind blew in. I felt Freddy kiss me.
I never saw him again.
§
“We were wakened by the sound of tires screeching, engines stopping abruptly, orders yelled, general din, and a hammering on the window shutters. Then the intruders broke through the door, and we saw Americans with rifles who stood in front of our bed and shone lights at us. None of them spoke German, but their gestures said: ‘Get dressed, come with us immediately.’ This was my fourth arrest.”
So wrote Leni Riefenstahl, a talented young woman who was perhaps the world’s greatest film-maker.
Because her epic documentaries—Triumph of the Will and Olympia—seemed paeans to not only Germany, but National Socialism, and because of her close relationship with an admiring Adolf Hitler, Leni was of more than passing interest to the Allies. Though false rumors also hinted that the attractive, one-time actress was also a “mistress of the devil”—that she and Hitler were lovers.
“Neither my husband nor my mother nor any of my three assistants had ever joined the Nazi Party, nor had any of us been politically active,” said the confused young woman. “No charges had ever been filed against us, yet we were at the mercy of the Allies and had no legal protection of any kind.”
“We were never free from torments [in the American prison]. For hours on end I rolled about on my bed, trying to forget my surroundings, but it was impossible. The mentally disturbed woman kept screaming — all through the night. But even worse were the yells and shrieks of men from the courtyard, men who were being beaten, screaming like animals.”
Soon after Leni’s fourth arrest, came a fifth.
The jeep raced along the autobahns until, a few hours later, I was brought to the Salzburg Prison. There an elderly prison matron rudely pushed me into the cell, kicking me so hard that I fell to the ground. Then the door was locked. There were two other women in the dark, barren room, and one of them, on her knees, slid about the floor, jabbering confusedly; then she began to scream, her limbs writhing hysterically. She seemed to have lost her mind. The other woman crouched on her bunk, weeping to herself.
x_9a366b8dAs Leni Riefelstahl (pictured) and others quickly discovered, the “softening up” process began soon after arrival at an Allied prison.
When Ernst von Salomon, his Jewish girl friend and fellow prisoners reached an American holding pen near Munich, the men were promptly led into a room and brutally beaten by military police.
With his teeth knocked out and blood spurting from his mouth, von Salomon moaned to a gum-chewing officer, “You are no gentlemen.” The remark brought only a roar of laughter from the attackers. “No, no, no!” the GIs grinned. “We are Mississippi boys!”
In another room, military policemen raped the women at will while leering soldiers watched from windows. After such savage treatment, the feelings of despair only intensified once the captives were crammed into cells.
“The people had been standing there for three days, waiting to be interrogated,” remembered a German physician ordered to treat prisoners in the Soviet Zone. “At the sight of us a pandemonium broke out which left me helpless. As far as I could gather, the usual senseless questions were being reiterated: Why were they there, and for how long? They had no water and hardly anything to eat. They wanted to be let out more often than once a day. A great many of them have dysentery so badly that they can no longer get up.”
“Young Poles made fun of us,” said a woman from her cell in the same zone. “They threw bricks through the windows, paper bags with sand, and skins of hares filled with excrement. We did not dare to move or offer resistance, but huddled together in the farthest corner, in order not to be hit, which could not always be avoided. . . . We were never free from torments.”
“For hours on end I rolled about on my bed, trying to forget my surroundings,” recalled Leni Riefenstahl, “but it was impossible. The mentally disturbed woman kept screaming—all through the night. But even worse were the yells and shrieks of men from the courtyard, men who were being beaten, screaming like animals. I subsequently found out that a company of SS men was being interrogated.
They came for me the next morning, and I was taken to a padded cell where I had to strip naked, and a woman examined every square inch of my body. Then I had to get dressed and go down to the courtyard, where many men were standing, apparently prisoners, and I was the only woman.
We had to line up before an American guard who spoke German. The prisoners stood to attention, so I tried to do the same, and then an American came who spoke fluent German. He pushed a few people together, then halted at the first in our line.
“Were you in the Party?”
The prisoner hesitated for a moment, then said, “Yes.” He was slugged in the face and spat blood.
The American went on to the next in line.
“Were you in the Party?”
The man hesitated.
“Yes or no?”
“Yes.”
And he too got punched so hard in the face that the blood ran out of his mouth. However, like the first man, he didn’t dare resist.
They didn’t even instinctively raise their hands to protect themselves. They did nothing. They put up with the blows like dogs.
The next man was asked: “Were you in the Party?”
Silence.
“Well?”
“No,” he yelled, so no punch.
From then on nobody admitted that he had been in the Party and I was not even asked.
As the above case illustrated, there often was no rhyme or reason to the examinations. All seemed designed to force from the victim what the inquisitor wanted to hear, whether true or false. Additionally, most such “interrogations” were structured to inflict as much pain and suffering as possible. One prisoner explained:
“The purpose of these interrogations is not to worm out of the people what they knew—which would be uninteresting anyway—but to extort from them special statements. The methods resorted to are extremely primitive. People are beaten up until they confess to having been members of the Nazi Party. The authorities simply assume that, basically, everybody has belonged to the Party. Many people die during and after these interrogations, while others, who admit at once their party membership, are treated more leniently.”
“A young commissar, who was a great hater of the Germans, cross-examined me,” said Gertrude Schulz. “When he put the question: ‘Frauenwerk [Women’s Labor Service]?’ I answered in the negative. Thereupon he became so enraged, that he beat me with a stick, until I was black and blue. I received about 15 blows … on my left upper arm, on my back and on my thigh. I collapsed and, as in the case of the first cross-examination, I had to sign the questionnaire.”
“Both officers who took our testimony were former German Jews,” reminisced a member of the women’s SS, Anna Fest. While vicious dogs snarled nearby, one of the officers screamed questions and accusations at Anna. If the answers were not those desired, “he kicked me in the back and the other hit me.”
They kept saying we must have been armed, have had pistols and so on. But we had no weapons, none of us. I had no pistol. I couldn’t say, just so they’d leave me in peace, ‘Yes, we had pistols.’ The same thing would happen to the next person to testify. The terrible thing was, the German men had to watch. That was a horrible, horrible experience. That must have been terrible for them. When I went outside, several of them stood there with tears running down their cheeks. What could they have done? They could do nothing.
Not surprisingly, with beatings, rape, torture, and death facing them, few victims failed to “confess” and most gladly inked their name to any scrap of paper shown them. Some, like Anna, tried to resist. Such recalcitrance was almost always of short duration, however. Generally, after enduring blackened eyes, broken bones, electric shock to breasts—or, in the case of men, smashed testicles—only those who died during torture failed to sign confessions.
Alone, surrounded by sadistic hate, utterly bereft of law, many victims understandably escaped by taking their own lives. Like tiny islands in a vast sea of evil, however, miracles did occur. As he limped painfully back to his prison cell, one Wehrmacht officer reflected on the insults, beatings, and tortures he had endured and contemplated suicide.
I could not see properly in the semi-darkness and missed my open cell door. A kick in the back and I was sprawling on the floor. As I raised myself I said to myself I could not, should not accept this humiliation. I sat on my bunk. I had hidden a razor blade that would serve to open my veins. Then I looked at the New Testament and found these words in the Gospel of St. John: “Without me ye can do nothing.”
Yes. You can mangle this poor body—I looked down at the running sores on my legs—but myself, my honor, God’s image that is in me, you cannot touch. This body is only a shell, not my real self. Without Him, without the Lord, my Lord, ye can do nothing. New strength seemed to rise in me.
I was pondering over what seemed to me a miracle when the heavy lock turned in the cell door. A very young American soldier came in, put his finger to his lips to warn me not to speak. “I saw it,” he said. “Here are baked potatoes.” He pulled the potatoes out of his pocket and gave them to me, and then went out, locking the door behind him.
§
Horrific as de-Nazification was in the British, French and, especially the American Zone, it was nothing compared to what took place in Poland, behind Soviet lines.
In hundreds of concentration camps sponsored by an apparatus called the “Office of State Security,” thousands of Germans—male and female, old and young, high and low, Nazi and non–Nazi, SS, Wehrmacht, Volkssturm, Hitler Youth, all—were rounded up and imprisoned.
While those with blond hair, blue eyes and handsome features were first to go, anyone who spoke German would do.
AMERICAN TORTURE PEN
Americamn-e1429032295979
“Staffed and run by Jews, with help from Poles, Czechs, Russians, and other concentration camp survivors, the prisons were little better than torture chambers where dying was a thing to be prolonged, not hastened.” — Thomas Goodrich
&
https://sites.google.com/site/halucinationnoapteamintii/german-victims-how-the-allied-victors-of-wwii-tortured-and-killed-their-german-prisoners-part-1-of-2
This terrifying article will make you ask the forbidden question:
“Did the victors of WWII deserve to win?”
By Thomas Goodrich
author of Hellstorm—The Death of Nazi Germany, 1944-1947
An edited abridgement by Lasha Darkmoon with notes and comments
Piranesi, Nightmare Prison
“Staffed and run by Jews, the prisons were little better than torture chambers.”
— Thomas Goodrich
Part 1: Vai Victis! — Woe to the Vanquished!
Moments after arrival at the prison camp, prisoners were made horrifyingly aware of their fate. John Sack, himself a Jew, reports on one camp run by twenty-six-year-old Shlomo Morel.
“I was at Auschwitz,” Shlomo proclaimed, lying to the Germans but, even more, to himself, psyching himself up like a fighter the night of the championship, filling himself with hate for the Germans around him. “I was at Auschwitz for six long years, and I swore that if I got out, I’d pay all you Nazis back!”
Note by Lasha Darkmoon: Shlomo Morel, psychopathic torturer and killer of German prisoners of war, later took refuge in Israel where he was held in high honor and remained beyond the reach of international law. Here now is this Jewish war criminal in 1945, age 26, commandant of a German prisoner of war camp where torture was practiced for its own sake:
“Schweine!” Shlomo cried. He threw down his rubber club, grabbed a wooden stool, and started beating a German’s head. Without thinking, the man raised his arms, and Shlomo, enraged that the man would try to evade his just punishment, cried, “Sonofawhore!” and slammed the stool against the man’s chest.
The man dropped his arms, and Shlomo started hitting his now undefended head when snap! the leg of the stool split off. Cursing the German birchwood, he grabbed another stool and hit the German with that.
No one was singing now, but Shlomo, shouting, didn’t notice.
The other guards called out, “Blond!” “Black!” “Short!” “Tall!” and as each of these terrified people came up, they wielded their clubs upon him. The brawl went on till eleven o’clock, when the sweat-drenched invaders cried, “Pigs! We will fix you up!” and left the Germans alone.
Some were quite fixed. Shlomo and his subordinates had killed them
The next night it was more of the same . . . and the next night . . . and the next and the next. Those who survived the “welcoming committees” at this and other camps were flung back into their pens.
And so, with the once mighty German Army now disarmed and enslaved in May, 1945, and with their leaders either dead or awaiting trial for so-called “war crimes,” the old men, women and children who remained in the dismembered Reich found themselves utterly at the mercy of the victors.
Unfortunately for these survivors, never in the history of the world was mercy in shorter supply.
§
Because their knowledge of the language and culture was superb, most of the intelligence officers accompanying US and British forces into the Reich after WWII were Jewish refugees who had fled Germany in the late 1930s. Although their American and English “aides” were hardly better, the fact that many of these people became interrogators, examiners and screeners, with old scores to settle, insured that no German would be shown any mercy.
One man opposed to the vengeance-minded program of these Americanized Jews was General George Patton.
“Evidently the virus started by Morgenthau and [Bernard] Baruch of a Semitic revenge against all Germans is still working,” wrote the general in private. “I am frankly opposed to this war-criminal stuff. It is not cricket and it is Semitic. I can’t see how Americans can sink so low.”
Soon after occupation, all adult Germans were compelled to register at the nearest Allied headquarters and complete a lengthy questionnaire on their past activities. While many nervous citizens were detained then and there, most returned home, convinced that at long last the terrible ordeal was over. For millions, however, the trial had but begun.
Few German adults, Nazi or not, escaped the dreaded knock on the door. Far from being dangerous fascists, Freddy and Lali Horstmann were actually well-known anti-Nazis. Lali Horstmann records her encounter with a Russian commissar from the Russian Zone.
LD: Since a disproportionate number of Russian commissars were Jews, especially those working for the cheka and other security services, this particular officer was probably been Jewish.
“I am sorry to bother you,” he began, “but I am simply carrying out my orders. Until when did you work for the Foreign Office?”
“Till 1933,” my husband answered.
“Then you need fear nothing,” Androff said. “We accuse you of nothing, but we want you to accompany us to the headquarters of the NKVD, the secret police, so that we can take down what you said in a protocol, and ask you a few questions about the working of the Foreign Office.”
We were stunned for a moment; then I started forward, asking if I could come along with them. “Impossible,” the interpreter smiled. My heart raced. Would Freddy answer satisfactorily? Could he stand the excitement? What sort of accommodation would they give him?
“Don’t worry, your husband has nothing to fear,” Androff continued. “He will have a heated room. Give him a blanket for the night, but quickly, we must leave.”
There was a feeling of sharp tension, putting the soldier on his guard, as though he were expecting an attack from one of us. I took first the soldier, then the interpreter, by their hands and begged them to be kind to Freddy, repeating myself in the bustle and scraping of feet that drowned my words.
There was a banging of doors. A cold wind blew in. I felt Freddy kiss me.
I never saw him again.
§
“We were wakened by the sound of tires screeching, engines stopping abruptly, orders yelled, general din, and a hammering on the window shutters. Then the intruders broke through the door, and we saw Americans with rifles who stood in front of our bed and shone lights at us. None of them spoke German, but their gestures said: ‘Get dressed, come with us immediately.’ This was my fourth arrest.”
So wrote Leni Riefenstahl, a talented young woman who was perhaps the world’s greatest film-maker.
Because her epic documentaries—Triumph of the Will and Olympia—seemed paeans to not only Germany, but National Socialism, and because of her close relationship with an admiring Adolf Hitler, Leni was of more than passing interest to the Allies. Though false rumors also hinted that the attractive, one-time actress was also a “mistress of the devil”—that she and Hitler were lovers.
“Neither my husband nor my mother nor any of my three assistants had ever joined the Nazi Party, nor had any of us been politically active,” said the confused young woman. “No charges had ever been filed against us, yet we were at the mercy of the Allies and had no legal protection of any kind.”
“We were never free from torments [in the American prison]. For hours on end I rolled about on my bed, trying to forget my surroundings, but it was impossible. The mentally disturbed woman kept screaming — all through the night. But even worse were the yells and shrieks of men from the courtyard, men who were being beaten, screaming like animals.”
Soon after Leni’s fourth arrest, came a fifth.
The jeep raced along the autobahns until, a few hours later, I was brought to the Salzburg Prison. There an elderly prison matron rudely pushed me into the cell, kicking me so hard that I fell to the ground. Then the door was locked. There were two other women in the dark, barren room, and one of them, on her knees, slid about the floor, jabbering confusedly; then she began to scream, her limbs writhing hysterically. She seemed to have lost her mind. The other woman crouched on her bunk, weeping to herself.
x_9a366b8dAs Leni Riefelstahl (pictured) and others quickly discovered, the “softening up” process began soon after arrival at an Allied prison.
When Ernst von Salomon, his Jewish girl friend and fellow prisoners reached an American holding pen near Munich, the men were promptly led into a room and brutally beaten by military police.
With his teeth knocked out and blood spurting from his mouth, von Salomon moaned to a gum-chewing officer, “You are no gentlemen.” The remark brought only a roar of laughter from the attackers. “No, no, no!” the GIs grinned. “We are Mississippi boys!”
In another room, military policemen raped the women at will while leering soldiers watched from windows. After such savage treatment, the feelings of despair only intensified once the captives were crammed into cells.
“The people had been standing there for three days, waiting to be interrogated,” remembered a German physician ordered to treat prisoners in the Soviet Zone. “At the sight of us a pandemonium broke out which left me helpless. As far as I could gather, the usual senseless questions were being reiterated: Why were they there, and for how long? They had no water and hardly anything to eat. They wanted to be let out more often than once a day. A great many of them have dysentery so badly that they can no longer get up.”
“Young Poles made fun of us,” said a woman from her cell in the same zone. “They threw bricks through the windows, paper bags with sand, and skins of hares filled with excrement. We did not dare to move or offer resistance, but huddled together in the farthest corner, in order not to be hit, which could not always be avoided. . . . We were never free from torments.”
“For hours on end I rolled about on my bed, trying to forget my surroundings,” recalled Leni Riefenstahl, “but it was impossible. The mentally disturbed woman kept screaming—all through the night. But even worse were the yells and shrieks of men from the courtyard, men who were being beaten, screaming like animals. I subsequently found out that a company of SS men was being interrogated.
They came for me the next morning, and I was taken to a padded cell where I had to strip naked, and a woman examined every square inch of my body. Then I had to get dressed and go down to the courtyard, where many men were standing, apparently prisoners, and I was the only woman.
We had to line up before an American guard who spoke German. The prisoners stood to attention, so I tried to do the same, and then an American came who spoke fluent German. He pushed a few people together, then halted at the first in our line.
“Were you in the Party?”
The prisoner hesitated for a moment, then said, “Yes.” He was slugged in the face and spat blood.
The American went on to the next in line.
“Were you in the Party?”
The man hesitated.
“Yes or no?”
“Yes.”
And he too got punched so hard in the face that the blood ran out of his mouth. However, like the first man, he didn’t dare resist.
They didn’t even instinctively raise their hands to protect themselves. They did nothing. They put up with the blows like dogs.
The next man was asked: “Were you in the Party?”
Silence.
“Well?”
“No,” he yelled, so no punch.
From then on nobody admitted that he had been in the Party and I was not even asked.
As the above case illustrated, there often was no rhyme or reason to the examinations. All seemed designed to force from the victim what the inquisitor wanted to hear, whether true or false. Additionally, most such “interrogations” were structured to inflict as much pain and suffering as possible. One prisoner explained:
“The purpose of these interrogations is not to worm out of the people what they knew—which would be uninteresting anyway—but to extort from them special statements. The methods resorted to are extremely primitive. People are beaten up until they confess to having been members of the Nazi Party. The authorities simply assume that, basically, everybody has belonged to the Party. Many people die during and after these interrogations, while others, who admit at once their party membership, are treated more leniently.”
“A young commissar, who was a great hater of the Germans, cross-examined me,” said Gertrude Schulz. “When he put the question: ‘Frauenwerk [Women’s Labor Service]?’ I answered in the negative. Thereupon he became so enraged, that he beat me with a stick, until I was black and blue. I received about 15 blows … on my left upper arm, on my back and on my thigh. I collapsed and, as in the case of the first cross-examination, I had to sign the questionnaire.”
“Both officers who took our testimony were former German Jews,” reminisced a member of the women’s SS, Anna Fest. While vicious dogs snarled nearby, one of the officers screamed questions and accusations at Anna. If the answers were not those desired, “he kicked me in the back and the other hit me.”
They kept saying we must have been armed, have had pistols and so on. But we had no weapons, none of us. I had no pistol. I couldn’t say, just so they’d leave me in peace, ‘Yes, we had pistols.’ The same thing would happen to the next person to testify. The terrible thing was, the German men had to watch. That was a horrible, horrible experience. That must have been terrible for them. When I went outside, several of them stood there with tears running down their cheeks. What could they have done? They could do nothing.
Not surprisingly, with beatings, rape, torture, and death facing them, few victims failed to “confess” and most gladly inked their name to any scrap of paper shown them. Some, like Anna, tried to resist. Such recalcitrance was almost always of short duration, however. Generally, after enduring blackened eyes, broken bones, electric shock to breasts—or, in the case of men, smashed testicles—only those who died during torture failed to sign confessions.
Alone, surrounded by sadistic hate, utterly bereft of law, many victims understandably escaped by taking their own lives. Like tiny islands in a vast sea of evil, however, miracles did occur. As he limped painfully back to his prison cell, one Wehrmacht officer reflected on the insults, beatings, and tortures he had endured and contemplated suicide.
I could not see properly in the semi-darkness and missed my open cell door. A kick in the back and I was sprawling on the floor. As I raised myself I said to myself I could not, should not accept this humiliation. I sat on my bunk. I had hidden a razor blade that would serve to open my veins. Then I looked at the New Testament and found these words in the Gospel of St. John: “Without me ye can do nothing.”
Yes. You can mangle this poor body—I looked down at the running sores on my legs—but myself, my honor, God’s image that is in me, you cannot touch. This body is only a shell, not my real self. Without Him, without the Lord, my Lord, ye can do nothing. New strength seemed to rise in me.
I was pondering over what seemed to me a miracle when the heavy lock turned in the cell door. A very young American soldier came in, put his finger to his lips to warn me not to speak. “I saw it,” he said. “Here are baked potatoes.” He pulled the potatoes out of his pocket and gave them to me, and then went out, locking the door behind him.
§
Horrific as de-Nazification was in the British, French and, especially the American Zone, it was nothing compared to what took place in Poland, behind Soviet lines.
In hundreds of concentration camps sponsored by an apparatus called the “Office of State Security,” thousands of Germans—male and female, old and young, high and low, Nazi and non–Nazi, SS, Wehrmacht, Volkssturm, Hitler Youth, all—were rounded up and imprisoned.
While those with blond hair, blue eyes and handsome features were first to go, anyone who spoke German would do.
AMERICAN TORTURE PEN
Americamn-e1429032295979
“Staffed and run by Jews, with help from Poles, Czechs, Russians, and other concentration camp survivors, the prisons were little better than torture chambers where dying was a thing to be prolonged, not hastened.” — Thomas Goodrich
Ultima editare efectuata de catre Admin in Sam Iul 25, 2015 5:14 am, editata de 1 ori
Admin- Admin
- Mesaje : 1036
Data de înscriere : 24/11/2012 -
traducere
Admin Sam Iul 25, 2015 5:11 am
Victimele germane: Cum învingători aliate de al doilea război mondial torturați și uciși prizonierii lor germani (Partea 1 din 2)
Acest articol terifiant va face să vă întreb întrebarea interzise:
"? Oare învingătorii de al doilea război mondial merită să câștige"
De Thomas Goodrich
autorul Hellstorm-Moartea Germaniei naziste, 1944-1947
Un rezumat editat de Lasha Darkmoon cu note și comentarii
Piranesi, Nightmare Prison
"Personal și a alerga de evrei, închisorile au fost puțin mai bine decât camere de tortură."
- Thomas Goodrich
Partea 1: ! Vai Victis - Vai de învins!
Momente după sosirea în tabăra închisoare, deținuții s-au făcut horrifyingly conștient de soarta lor. John Sack, el însuși evreu, rapoarte privind o tabără condusă de vârstă de douăzeci și șase de ani, Shlomo Morel.
"Am fost la Auschwitz," Shlomo proclamat, situată la germani, dar, chiar mai mult, pentru el însuși, psyching se ca un luptător în noaptea de campionat, de umplere se cu ura pentru germani din jurul lui. "Am fost la Auschwitz timp de șase ani lungi, și am jurat că, dacă am ieșit, mi-ar plăti toti cei care te naziști înapoi!"
Notă de Lasha Darkmoon:. Shlomo Morel, torționar psihopat și criminal de prizonieri germani de război, mai târziu, s-au refugiat în Israel, unde a fost ținut în mare cinste și a rămas dincolo de drept internațional Iată acum este acest criminal de război evreu în 1945, vârsta 26, comandantul de un prizonier german de tabără de război în cazul în care tortura a fost practicată de dragul:
" Schweine! "Shlomo strigă. El a aruncat jos club cauciuc, a luat un scaun de lemn, și a început să bată capul unui german. Fără gândire, omul a ridicat brațele, și Shlomo, înfuriat că omul ar încerca să se sustragă doar pedeapsa, a strigat, " Sonofawhore! "și trântit scaunul pieptul omului.
Omul a scăzut brațe, și Shlomo început lovind cap acum dezarmat când clipă! piciorul de scaun desprins. Blestemat Birchwood german, el a apucat un alt scaun și a lovit germană cu asta.
Nimeni nu a fost canta acum, dar Shlomo, strigând, nu a observat.
Celelalte Gardienii chemat, "Blond!" "Black!" "Scurt" "Tall" și ca fiecare dintre aceste persoane îngroziți venit, ei dețineau cluburile lor asupra lui. Certa a continuat până la ora unsprezece, când invadatorii scăldată de sudoare a strigat, "porci! Vă vom repare! "Și a plecat germanii singur.
Unii au fost destul de fix. Shlomo și subordonații săi i-au ucis
În noaptea următoare a fost mai mult de aceeași. . . și în noaptea următoare. . . și următorul și următorul. Cei care au supraviețuit "comitetelor primitoare" la acest lucru si alte lagăre au fost aruncate înapoi în țarcuri lor.
Și astfel, cu armata germană dată puternic acum dezarmat și înrobit mai 1945, precum și cu liderii lor, fie mort sau în așteptarea procesului pentru așa-numitele "crime de război", bătrânii, femeile și copiii care au rămas în Reich dezmembrat găsite se cu totul la mila învingătorilor.
Din păcate pentru aceste supravietuitori, niciodată în istoria lumii a fost mila in aprovizionare scurt.
§
Deoarece cunoștințele lor din limba și cultura a fost superb, majoritatea ofițerilor de informații care însoțesc forțele americane și britanice în Reich, după al doilea război mondial au fost refugiați evrei care au fugit Germania la sfârșitul anilor 1930. Deși americani și englezi "consilierii" lor erau abia mai bine, faptul că mulți dintre acești oameni au devenit interogatoare, examinatori și ciururi, cu scoruri mai vechi pentru a soluționa, asigurat că nu german ar fi arătat nici milă.
Un om spre deosebire de programul-răzbunare minte acestor evrei americanizat fost generalul George Patton.
"Evident virusul a început de Morgenthau și [Bernard] Baruch o răzbunare împotriva tuturor germanilor semit este încă de lucru", a scris generalul în privat. "Sunt sincer opun chestia asta-criminal de război. Nu este cricket și este semitică. Eu nu pot vedea cum americanii pot scufunda atât de scăzut. "
La scurt timp după ocupație, toate germani adulți au fost obligați să se înregistreze la cel mai apropiat sediu Aliate și completeze un chestionar de lungă durată cu privire la activitățile lor din trecut. În timp ce mulți cetățeni nervoase au fost reținuți atunci și acolo, cel mai întors acasă, convinși că în sfârșit calvarul teribil a fost de peste. Pentru milioane de oameni, cu toate acestea, procesul a început, dar.
Puțini adulți germani, naziste sau nu, a scăpat bat temut la ușă. Departe de a fi fasciști periculoase, Freddy și Lali Horstmann au fost de fapt bine-cunoscut anti-naziști. Lali Horstmann înregistrează întâlnirea ei cu un comisar rus din Zona rus.
LD: Din moment ce un număr disproporționat de comisari ruși erau evrei, în special cei care lucrează pentru CEKA și alte servicii de securitate, acest ofițer special a fost, probabil, a fost evreu.
"Îmi pare rău că vă deranjez," începu el, "dar eu sunt, pur și simplu efectuarea ordinele mele. Până când ai de lucru pentru Ministerul de Externe? "
"Până 1933" Soțul meu a răspuns.
"Atunci trebuie să se teamă nimic", a spus Androff. "Va acuza de nimic, dar vrem să ne însoțească la sediul NKVD, poliția secretă, astfel încât să putem lua în jos ceea ce ați spus într-un protocol, și vă pun câteva întrebări despre funcționarea externe birou. "
Am fost uimit pentru un moment; Apoi am început să înainte, întrebând dacă aș putea veni împreună cu ei. "Imposibil" interpretul a zâmbit. Inima mea concurat. Ar Freddy răspunde satisfăcător? El ar putea sta entuziasm? Ce fel de cazare va l dea?
"Nu vă faceți griji, sotul tau nu are nimic să se teamă", a continuat Androff. "El va avea o cameră încălzită. Dă-i o pătură pentru noapte, dar repede, trebuie să plecăm. "
Nu a fost un sentiment de tensiune ascuțite, punând soldatul pe garda lui, ca și cum el ar fi fost așteaptă un atac la unul dintre noi. Am luat primul soldat, apoi interpretul, prin mâinile lor și a cerut să fie un fel de Freddy, mă repeta în agitația și decopertarea de picioare care înecat cuvintele mele.
Nu a fost un loveste de usi. Un vânt rece sufla în. Am simțit Freddy mă sărute.
Nu l-am văzut niciodată.
§
"Am fost trezit de sunetul de anvelope mașinilor zgâriind asfaltul, motoare de oprire brusc, comenzi strigat, DIN general, și o percuție pe obloanele ferestrelor. Apoi intrusi rupt prin ușa și am văzut de americani cu puști care stăteau în fața patul nostru și strălucit o lumină de noi. Nici unul dintre ei vorbea germana, dar gesturile lor a spus: ". Îmbracă, veniți cu noi imediat" Aceasta a fost a patra arestarea mea. "
Deci a scris Leni Riefenstahl , o femeie talentat tânăr care a fost, probabil, cel mai mare cineast din lume.
Deoarece epic ei documentaries- Triumful voinței și Olympia -seemed paeans nu numai Germania, ci național-socialismul, și din cauza relației ei strânsă cu o admiram Adolf Hitler, Leni a fost de mai mult de trecerea interes pentru aliați. Deși zvonuri false, de asemenea, a sugerat că atractiv, o singură dată actrita a fost, de asemenea, o "amanta a diavolului", adică ea și Hitler erau iubitori.
"Nici soțul meu, nici mamei mele, nici una din cei trei asistenți au aderat vreodată partidului nazist, nici nu a avut vreunul dintre noi a fost activ politic", a spus tânăra confuz. "Fără taxe au fost niciodată depuse împotriva noastră, dar noi am fost la mila aliaților și nu a avut nici o protecție juridică de orice fel."
"Noi nu au fost libere de chinuri [în închisoare americană]. Ore în șir am rostogolit despre pe patul meu, încercând să uite jurul meu, dar era imposibil. Femeia deranjat mintal ținut tipand - toată noaptea. Dar chiar mai rău au fost urletele și țipetele oamenilor din curte, oameni care au fost bătuți, țipând ca animalele. "
La scurt timp după al patrulea arestarea Leni, a venit un al cincilea.
Jeep concurat de-a lungul autostrăzile, până când, câteva ore mai târziu, am fost adus la Salzburg închisoarea. Există o matroană în vârstă închisoare ma împins brutal in celula, mi lovind atât de tare încât am căzut la pământ. Apoi ușa era încuiată. Au fost alte două femei în întuneric cameră, stearpă, și unul dintre ei, în genunchi, a alunecat despre podeaua, să bolborosească confuz; apoi a început să țipe, membrele ei zvârcolindu isteric. Părea să fi pierdut mințile. Cealaltă femeie ghemuită pe pat ea, plângând la ea.
x_9a366b8dCa Leni Riefelstahl (foto) și alții au descoperit rapid, procesul "înmuiere sus" a început la scurt timp după sosirea într-o închisoare aliate.
Când Ernst von Salomon, prietenul său fată evreu și colegii deținuți au ajuns la un stilou exploatație american în apropiere de München, oamenii au fost imediat conduse într-o cameră și bătut brutal de poliție militară.
Cu dinții knock-out și sânge să țâșnească din gura lui, von Salomon gemut la un ofițer-gumă de mestecat, "Tu nu sunt domnilor." Remarca a adus doar un vuiet de râs din atacatori. "Nu, nu, nu!" IG rânji. "Suntem băieți Mississippi!"
Într-o altă cameră, polițiști militari violat femeile la voia timp soldații holba privea de la ferestre. După un astfel de tratament sălbatică, sentimentele de disperare numai intensificat odată captivii au fost înghesuiți în celule.
"Oamenii au fost în picioare acolo timp de trei zile, așteaptă să fie interogat," amintit un medic german a ordonat să trateze prizonierii în Zona sovietic. "La vederea unei noi iad izbucnit care mi-a lăsat neajutorat. În măsura în care am putut aduna, întrebările fără sens obișnuite au fost reiterat: De ce erau acolo, și pentru cât timp? Ei nu aveau apa si aproape nimic să mănânce. Au vrut să fie drumul mai des decât o dată pe zi. O mare mulți dintre ei au dizenterie atât de rău încât nu mai pot ajunge până. "
"Tinerii polonezi bătut joc de noi", a declarat o femeie din celula ei, în aceeași zonă. "Ei au aruncat cărămizi prin ferestre, pungi de hârtie cu nisip, și piei de iepuri plini de excremente. Nu am îndrăznit să se miște sau să ofere rezistență, dar ghemuit împreună în cel mai îndepărtat colț, pentru a nu fi lovit, care nu au putut fi evitate întotdeauna. . . . Noi nu au fost libere de chinuri. "
"Pentru ore în șir am rostogolit despre pe patul meu, încercând să uite jurul meu", a reamintit Leni Riefenstahl, "dar a fost imposibil. Femeia deranjat mintal pastrat țipând, toată noaptea. Dar chiar mai rău au fost urletele și țipetele oamenilor din curte, oameni care au fost bătuți, țipând ca animalele. Ulterior am aflat că o companie de oameni SS era interogat.
Au venit pentru mine a doua zi dimineata, am fost dus într-o celulă capitonată unde am avut să se dezbrace gol, și o femeie a examinat fiecare inch patrat din corpul meu. Apoi a trebuit să mă îmbrac și mergem la curte, unde mulți oameni au fost în picioare, aparent prizonieri, și am fost singura femeie.
Am avut de a alinia în fața unui gardian american care a vorbit limba germană. Prizonierii stăteau la atentia, așa că am încercat să facă același lucru, iar apoi a venit un american care a vorbit fluent limba germană. El a împins câțiva oameni împreună, apoi oprit la prima linie nostru.
"Ai fost in Partidul?"
Deținutul a ezitat o clipă, apoi a spus, "Da." El a fost pocnit în față și scuipă sânge.
Americanul a mers la următorul, în linie.
"Ai fost in Partidul?"
Omul ezită.
"Da sau nu?"
"Da."
Și el prea fost lovit atât de tare în față că sângele a fugit din gura lui. Cu toate acestea, la fel ca primul om, el nu îndrăznesc să reziste.
Ei nu au ridicat nici instinctiv mâinile lor pentru a se proteja. Nu au făcut nimic. Au pus cu lovituri ca câini.
Omul următor a fost întrebat: "Ai fost in Partidul?"
Tăcere.
"Bine?"
"Nu", a strigat, astfel încât nu pumn.
De atunci nimeni nu a recunoscut că a fost în partid și nici măcar nu sa cerut.
După caz mai sus ilustrat, nu a existat adesea nu rima sau un motiv pentru examinările. Toate părea proiectat pentru a forța de victimă care inchizitor vrut să audă, dacă adevărat sau fals. În plus, cele mai multe astfel de "interogatorii" au fost structurate pentru a provoca cât mai mult durere și suferință posibil. Un prizonier a explicat:
"Scopul acestor interogatorii nu este acela de a vierme din popor ceea ce știau-care ar fi neinteresant oricum, ci pentru a stoarce de la ei declarații speciale. Metodele recurs la sunt extrem de primitive. Oamenii sunt bătuți până când mărturisesc au fost membri ai Partidului Nazist. Autoritățile presupunem pur și simplu că, practic, toată lumea a aparținut Partidului. Multi oameni mor în timpul și după aceste interogatorii, în timp ce alții, care admit o dată de membru de partid, sunt tratate mai îngăduință. "
"Un comisar tânăr, care a fost un mare hater de germani, mi-cross-a examinat,", a declarat Gertrude Schulz. "Când a pus întrebarea:" Frauenwerk [Serviciului Muncii Femeilor]? " I-am răspuns negativ. După aceea el a devenit atât de furios, încât mi-a bătut cu un băț, până când am fost negru și albastru. Am primit aproximativ 15 lovituri pe ... mea braț stâng, pe spate și pe coapsa mea. Am prăbușit și, la fel ca în cazul primei eco-examinare, am avut de a semna chestionarul. "
"Ambele ofițeri care au luat mărturia noastră erau foști evrei germani", amintit un membru al SS femei, Anna Fest. În timp ce câinii vicios mârâi apropiere, unul dintre ofițerii tipat întrebări și acuzații la Anna. Dacă răspunsurile nu au fost cele dorite ", mi-a lovit în spate, iar celălalt ma lovit."
Ei ziceau că trebuie să fi fost înarmați, au avut pistoale și așa mai departe. Dar nu am avut arme, nici unul dintre noi. Nu am avut nici pistol. Nu aș putea spune, doar așa că mă las în pace, "Da, am avut pistoale." Același lucru se va întâmpla cu persoana de lângă să depună mărturie. Groaznic lucru a fost, oamenii germani trebuit să urmărească. Aceasta a fost o experiență oribilă, oribilă. Care trebuie să fi fost groaznic pentru ei. Când m-am dus afară, multe dintre ele stăteau acolo cu lacrimi rulează pe obraji. Ce ar putea au făcut? Ele ar putea face nimic.
Nu este surprinzator, cu bătăi, viol, tortură, și moarte care se confruntă acestea, puține victime nu a reușit să "mărturisească" și cel mai bucuros semnat numele lor la oricare resturi de hârtie le arată. Unii, cum ar fi Anna, a încercat să se opună. Astfel recalcitrance fost aproape întotdeauna de scurtă durată, cu toate acestea. În general, după îndurarea ochii înnegrite, oase rupte, șoc electric sani-sau, în cazul bărbaților, zdrobit testicule-doar cei care au murit în timpul torturii nu a reușit să semneze mărturisiri.
Singur, înconjurat de ură sadic, cu totul lipsit de drept, multe victime au scăpat de înțeles prin luarea propriile lor vieți. Ca insule mici într-o mare majoritate a răului, cu toate acestea, a avut loc miracole. Ca el a ieșit șchiopătând dureros înapoi în celula sa, un ofițer al Wehrmacht-ului a reflectat asupra insulte, bătăi și torturi el a îndurat și avute în vedere de sinucidere.
Nu am putut vedea în mod corespunzător în semi-întuneric și a ratat ușa celulei deschisa. O lovitură în spate și am fost asupra lui pe podea. Așa cum am crescut eu mi-am spus nu am putut, nu ar trebui să accepte acest umilire. M-am așezat pe patul meu. Am ascuns o lamă de ras care ar servi pentru a deschide venele mele. Apoi m-am uitat la Noul Testament și a găsit aceste cuvinte în Evanghelia Sfântului Ioan: "Fără Mine nu puteți face nimic."
Da. Puteți mangle acest corp-am uitat în jos la saraci răni rulează pe picioarele mele, dar eu-, onoarea mea, imaginea lui Dumnezeu care este în mine, nu poți atinge. Acest organism este doar o coajă, nu este real de sine mea. Fără El, fără Domnul, Domnul meu, nu puteți face nimic. Puterea nou părea să crească în mine.
Am fost de reflecție asupra a ceea ce mi sa părut un miracol atunci când blocarea greu sa transformat în ușa celulei. Un foarte tânăr soldat american a venit în, a pus degetul la buze să mă avertizeze să nu mai vorbim. "Am văzut", a spus el. "Cartofi Aici sunt copți." El a scos cartofii din buzunar și le-a dat la mine, apoi a ieșit, blocare ușa după el.
§
Oribil ca de-denazificare fost in British, francezii și, în special Zona american, nu a fost nimic în comparație cu ceea ce a avut loc în Polonia, în spatele liniilor sovietice.
În sute de lagăre de concentrare sponsorizate de un aparat numit "Biroul de Securitate de Stat," mii de germani, bărbați și femei, tineri și bătrâni, de înaltă și joasă, nazist și non-nazist, SS, Wehrmacht, Volkssturm, Hitler Youth, toate subparagraful d adunați și închiși.
În timp ce cei cu părul blond, ochi albaștri și caracteristici frumoase au fost în primul rând pentru a merge, oricine vorbea limba germană ar face.
AMERICAN TORTURA PEN
Americamn-e1429032295979
"Personal și a alerga de evrei, cu ajutor de la polonezi, cehi, rusi, si alte supraviețuitori ai lagărelor de concentrare, închisori au fost puțin mai bine decât camere de tortură în care moartea era un lucru care urmează să fie prelungit, nu grăbit." - Thomas Goodrich
Continuare în partea 2
Acest articol terifiant va face să vă întreb întrebarea interzise:
"? Oare învingătorii de al doilea război mondial merită să câștige"
De Thomas Goodrich
autorul Hellstorm-Moartea Germaniei naziste, 1944-1947
Un rezumat editat de Lasha Darkmoon cu note și comentarii
Piranesi, Nightmare Prison
"Personal și a alerga de evrei, închisorile au fost puțin mai bine decât camere de tortură."
- Thomas Goodrich
Partea 1: ! Vai Victis - Vai de învins!
Momente după sosirea în tabăra închisoare, deținuții s-au făcut horrifyingly conștient de soarta lor. John Sack, el însuși evreu, rapoarte privind o tabără condusă de vârstă de douăzeci și șase de ani, Shlomo Morel.
"Am fost la Auschwitz," Shlomo proclamat, situată la germani, dar, chiar mai mult, pentru el însuși, psyching se ca un luptător în noaptea de campionat, de umplere se cu ura pentru germani din jurul lui. "Am fost la Auschwitz timp de șase ani lungi, și am jurat că, dacă am ieșit, mi-ar plăti toti cei care te naziști înapoi!"
Notă de Lasha Darkmoon:. Shlomo Morel, torționar psihopat și criminal de prizonieri germani de război, mai târziu, s-au refugiat în Israel, unde a fost ținut în mare cinste și a rămas dincolo de drept internațional Iată acum este acest criminal de război evreu în 1945, vârsta 26, comandantul de un prizonier german de tabără de război în cazul în care tortura a fost practicată de dragul:
" Schweine! "Shlomo strigă. El a aruncat jos club cauciuc, a luat un scaun de lemn, și a început să bată capul unui german. Fără gândire, omul a ridicat brațele, și Shlomo, înfuriat că omul ar încerca să se sustragă doar pedeapsa, a strigat, " Sonofawhore! "și trântit scaunul pieptul omului.
Omul a scăzut brațe, și Shlomo început lovind cap acum dezarmat când clipă! piciorul de scaun desprins. Blestemat Birchwood german, el a apucat un alt scaun și a lovit germană cu asta.
Nimeni nu a fost canta acum, dar Shlomo, strigând, nu a observat.
Celelalte Gardienii chemat, "Blond!" "Black!" "Scurt" "Tall" și ca fiecare dintre aceste persoane îngroziți venit, ei dețineau cluburile lor asupra lui. Certa a continuat până la ora unsprezece, când invadatorii scăldată de sudoare a strigat, "porci! Vă vom repare! "Și a plecat germanii singur.
Unii au fost destul de fix. Shlomo și subordonații săi i-au ucis
În noaptea următoare a fost mai mult de aceeași. . . și în noaptea următoare. . . și următorul și următorul. Cei care au supraviețuit "comitetelor primitoare" la acest lucru si alte lagăre au fost aruncate înapoi în țarcuri lor.
Și astfel, cu armata germană dată puternic acum dezarmat și înrobit mai 1945, precum și cu liderii lor, fie mort sau în așteptarea procesului pentru așa-numitele "crime de război", bătrânii, femeile și copiii care au rămas în Reich dezmembrat găsite se cu totul la mila învingătorilor.
Din păcate pentru aceste supravietuitori, niciodată în istoria lumii a fost mila in aprovizionare scurt.
§
Deoarece cunoștințele lor din limba și cultura a fost superb, majoritatea ofițerilor de informații care însoțesc forțele americane și britanice în Reich, după al doilea război mondial au fost refugiați evrei care au fugit Germania la sfârșitul anilor 1930. Deși americani și englezi "consilierii" lor erau abia mai bine, faptul că mulți dintre acești oameni au devenit interogatoare, examinatori și ciururi, cu scoruri mai vechi pentru a soluționa, asigurat că nu german ar fi arătat nici milă.
Un om spre deosebire de programul-răzbunare minte acestor evrei americanizat fost generalul George Patton.
"Evident virusul a început de Morgenthau și [Bernard] Baruch o răzbunare împotriva tuturor germanilor semit este încă de lucru", a scris generalul în privat. "Sunt sincer opun chestia asta-criminal de război. Nu este cricket și este semitică. Eu nu pot vedea cum americanii pot scufunda atât de scăzut. "
La scurt timp după ocupație, toate germani adulți au fost obligați să se înregistreze la cel mai apropiat sediu Aliate și completeze un chestionar de lungă durată cu privire la activitățile lor din trecut. În timp ce mulți cetățeni nervoase au fost reținuți atunci și acolo, cel mai întors acasă, convinși că în sfârșit calvarul teribil a fost de peste. Pentru milioane de oameni, cu toate acestea, procesul a început, dar.
Puțini adulți germani, naziste sau nu, a scăpat bat temut la ușă. Departe de a fi fasciști periculoase, Freddy și Lali Horstmann au fost de fapt bine-cunoscut anti-naziști. Lali Horstmann înregistrează întâlnirea ei cu un comisar rus din Zona rus.
LD: Din moment ce un număr disproporționat de comisari ruși erau evrei, în special cei care lucrează pentru CEKA și alte servicii de securitate, acest ofițer special a fost, probabil, a fost evreu.
"Îmi pare rău că vă deranjez," începu el, "dar eu sunt, pur și simplu efectuarea ordinele mele. Până când ai de lucru pentru Ministerul de Externe? "
"Până 1933" Soțul meu a răspuns.
"Atunci trebuie să se teamă nimic", a spus Androff. "Va acuza de nimic, dar vrem să ne însoțească la sediul NKVD, poliția secretă, astfel încât să putem lua în jos ceea ce ați spus într-un protocol, și vă pun câteva întrebări despre funcționarea externe birou. "
Am fost uimit pentru un moment; Apoi am început să înainte, întrebând dacă aș putea veni împreună cu ei. "Imposibil" interpretul a zâmbit. Inima mea concurat. Ar Freddy răspunde satisfăcător? El ar putea sta entuziasm? Ce fel de cazare va l dea?
"Nu vă faceți griji, sotul tau nu are nimic să se teamă", a continuat Androff. "El va avea o cameră încălzită. Dă-i o pătură pentru noapte, dar repede, trebuie să plecăm. "
Nu a fost un sentiment de tensiune ascuțite, punând soldatul pe garda lui, ca și cum el ar fi fost așteaptă un atac la unul dintre noi. Am luat primul soldat, apoi interpretul, prin mâinile lor și a cerut să fie un fel de Freddy, mă repeta în agitația și decopertarea de picioare care înecat cuvintele mele.
Nu a fost un loveste de usi. Un vânt rece sufla în. Am simțit Freddy mă sărute.
Nu l-am văzut niciodată.
§
"Am fost trezit de sunetul de anvelope mașinilor zgâriind asfaltul, motoare de oprire brusc, comenzi strigat, DIN general, și o percuție pe obloanele ferestrelor. Apoi intrusi rupt prin ușa și am văzut de americani cu puști care stăteau în fața patul nostru și strălucit o lumină de noi. Nici unul dintre ei vorbea germana, dar gesturile lor a spus: ". Îmbracă, veniți cu noi imediat" Aceasta a fost a patra arestarea mea. "
Deci a scris Leni Riefenstahl , o femeie talentat tânăr care a fost, probabil, cel mai mare cineast din lume.
Deoarece epic ei documentaries- Triumful voinței și Olympia -seemed paeans nu numai Germania, ci național-socialismul, și din cauza relației ei strânsă cu o admiram Adolf Hitler, Leni a fost de mai mult de trecerea interes pentru aliați. Deși zvonuri false, de asemenea, a sugerat că atractiv, o singură dată actrita a fost, de asemenea, o "amanta a diavolului", adică ea și Hitler erau iubitori.
"Nici soțul meu, nici mamei mele, nici una din cei trei asistenți au aderat vreodată partidului nazist, nici nu a avut vreunul dintre noi a fost activ politic", a spus tânăra confuz. "Fără taxe au fost niciodată depuse împotriva noastră, dar noi am fost la mila aliaților și nu a avut nici o protecție juridică de orice fel."
"Noi nu au fost libere de chinuri [în închisoare americană]. Ore în șir am rostogolit despre pe patul meu, încercând să uite jurul meu, dar era imposibil. Femeia deranjat mintal ținut tipand - toată noaptea. Dar chiar mai rău au fost urletele și țipetele oamenilor din curte, oameni care au fost bătuți, țipând ca animalele. "
La scurt timp după al patrulea arestarea Leni, a venit un al cincilea.
Jeep concurat de-a lungul autostrăzile, până când, câteva ore mai târziu, am fost adus la Salzburg închisoarea. Există o matroană în vârstă închisoare ma împins brutal in celula, mi lovind atât de tare încât am căzut la pământ. Apoi ușa era încuiată. Au fost alte două femei în întuneric cameră, stearpă, și unul dintre ei, în genunchi, a alunecat despre podeaua, să bolborosească confuz; apoi a început să țipe, membrele ei zvârcolindu isteric. Părea să fi pierdut mințile. Cealaltă femeie ghemuită pe pat ea, plângând la ea.
x_9a366b8dCa Leni Riefelstahl (foto) și alții au descoperit rapid, procesul "înmuiere sus" a început la scurt timp după sosirea într-o închisoare aliate.
Când Ernst von Salomon, prietenul său fată evreu și colegii deținuți au ajuns la un stilou exploatație american în apropiere de München, oamenii au fost imediat conduse într-o cameră și bătut brutal de poliție militară.
Cu dinții knock-out și sânge să țâșnească din gura lui, von Salomon gemut la un ofițer-gumă de mestecat, "Tu nu sunt domnilor." Remarca a adus doar un vuiet de râs din atacatori. "Nu, nu, nu!" IG rânji. "Suntem băieți Mississippi!"
Într-o altă cameră, polițiști militari violat femeile la voia timp soldații holba privea de la ferestre. După un astfel de tratament sălbatică, sentimentele de disperare numai intensificat odată captivii au fost înghesuiți în celule.
"Oamenii au fost în picioare acolo timp de trei zile, așteaptă să fie interogat," amintit un medic german a ordonat să trateze prizonierii în Zona sovietic. "La vederea unei noi iad izbucnit care mi-a lăsat neajutorat. În măsura în care am putut aduna, întrebările fără sens obișnuite au fost reiterat: De ce erau acolo, și pentru cât timp? Ei nu aveau apa si aproape nimic să mănânce. Au vrut să fie drumul mai des decât o dată pe zi. O mare mulți dintre ei au dizenterie atât de rău încât nu mai pot ajunge până. "
"Tinerii polonezi bătut joc de noi", a declarat o femeie din celula ei, în aceeași zonă. "Ei au aruncat cărămizi prin ferestre, pungi de hârtie cu nisip, și piei de iepuri plini de excremente. Nu am îndrăznit să se miște sau să ofere rezistență, dar ghemuit împreună în cel mai îndepărtat colț, pentru a nu fi lovit, care nu au putut fi evitate întotdeauna. . . . Noi nu au fost libere de chinuri. "
"Pentru ore în șir am rostogolit despre pe patul meu, încercând să uite jurul meu", a reamintit Leni Riefenstahl, "dar a fost imposibil. Femeia deranjat mintal pastrat țipând, toată noaptea. Dar chiar mai rău au fost urletele și țipetele oamenilor din curte, oameni care au fost bătuți, țipând ca animalele. Ulterior am aflat că o companie de oameni SS era interogat.
Au venit pentru mine a doua zi dimineata, am fost dus într-o celulă capitonată unde am avut să se dezbrace gol, și o femeie a examinat fiecare inch patrat din corpul meu. Apoi a trebuit să mă îmbrac și mergem la curte, unde mulți oameni au fost în picioare, aparent prizonieri, și am fost singura femeie.
Am avut de a alinia în fața unui gardian american care a vorbit limba germană. Prizonierii stăteau la atentia, așa că am încercat să facă același lucru, iar apoi a venit un american care a vorbit fluent limba germană. El a împins câțiva oameni împreună, apoi oprit la prima linie nostru.
"Ai fost in Partidul?"
Deținutul a ezitat o clipă, apoi a spus, "Da." El a fost pocnit în față și scuipă sânge.
Americanul a mers la următorul, în linie.
"Ai fost in Partidul?"
Omul ezită.
"Da sau nu?"
"Da."
Și el prea fost lovit atât de tare în față că sângele a fugit din gura lui. Cu toate acestea, la fel ca primul om, el nu îndrăznesc să reziste.
Ei nu au ridicat nici instinctiv mâinile lor pentru a se proteja. Nu au făcut nimic. Au pus cu lovituri ca câini.
Omul următor a fost întrebat: "Ai fost in Partidul?"
Tăcere.
"Bine?"
"Nu", a strigat, astfel încât nu pumn.
De atunci nimeni nu a recunoscut că a fost în partid și nici măcar nu sa cerut.
După caz mai sus ilustrat, nu a existat adesea nu rima sau un motiv pentru examinările. Toate părea proiectat pentru a forța de victimă care inchizitor vrut să audă, dacă adevărat sau fals. În plus, cele mai multe astfel de "interogatorii" au fost structurate pentru a provoca cât mai mult durere și suferință posibil. Un prizonier a explicat:
"Scopul acestor interogatorii nu este acela de a vierme din popor ceea ce știau-care ar fi neinteresant oricum, ci pentru a stoarce de la ei declarații speciale. Metodele recurs la sunt extrem de primitive. Oamenii sunt bătuți până când mărturisesc au fost membri ai Partidului Nazist. Autoritățile presupunem pur și simplu că, practic, toată lumea a aparținut Partidului. Multi oameni mor în timpul și după aceste interogatorii, în timp ce alții, care admit o dată de membru de partid, sunt tratate mai îngăduință. "
"Un comisar tânăr, care a fost un mare hater de germani, mi-cross-a examinat,", a declarat Gertrude Schulz. "Când a pus întrebarea:" Frauenwerk [Serviciului Muncii Femeilor]? " I-am răspuns negativ. După aceea el a devenit atât de furios, încât mi-a bătut cu un băț, până când am fost negru și albastru. Am primit aproximativ 15 lovituri pe ... mea braț stâng, pe spate și pe coapsa mea. Am prăbușit și, la fel ca în cazul primei eco-examinare, am avut de a semna chestionarul. "
"Ambele ofițeri care au luat mărturia noastră erau foști evrei germani", amintit un membru al SS femei, Anna Fest. În timp ce câinii vicios mârâi apropiere, unul dintre ofițerii tipat întrebări și acuzații la Anna. Dacă răspunsurile nu au fost cele dorite ", mi-a lovit în spate, iar celălalt ma lovit."
Ei ziceau că trebuie să fi fost înarmați, au avut pistoale și așa mai departe. Dar nu am avut arme, nici unul dintre noi. Nu am avut nici pistol. Nu aș putea spune, doar așa că mă las în pace, "Da, am avut pistoale." Același lucru se va întâmpla cu persoana de lângă să depună mărturie. Groaznic lucru a fost, oamenii germani trebuit să urmărească. Aceasta a fost o experiență oribilă, oribilă. Care trebuie să fi fost groaznic pentru ei. Când m-am dus afară, multe dintre ele stăteau acolo cu lacrimi rulează pe obraji. Ce ar putea au făcut? Ele ar putea face nimic.
Nu este surprinzator, cu bătăi, viol, tortură, și moarte care se confruntă acestea, puține victime nu a reușit să "mărturisească" și cel mai bucuros semnat numele lor la oricare resturi de hârtie le arată. Unii, cum ar fi Anna, a încercat să se opună. Astfel recalcitrance fost aproape întotdeauna de scurtă durată, cu toate acestea. În general, după îndurarea ochii înnegrite, oase rupte, șoc electric sani-sau, în cazul bărbaților, zdrobit testicule-doar cei care au murit în timpul torturii nu a reușit să semneze mărturisiri.
Singur, înconjurat de ură sadic, cu totul lipsit de drept, multe victime au scăpat de înțeles prin luarea propriile lor vieți. Ca insule mici într-o mare majoritate a răului, cu toate acestea, a avut loc miracole. Ca el a ieșit șchiopătând dureros înapoi în celula sa, un ofițer al Wehrmacht-ului a reflectat asupra insulte, bătăi și torturi el a îndurat și avute în vedere de sinucidere.
Nu am putut vedea în mod corespunzător în semi-întuneric și a ratat ușa celulei deschisa. O lovitură în spate și am fost asupra lui pe podea. Așa cum am crescut eu mi-am spus nu am putut, nu ar trebui să accepte acest umilire. M-am așezat pe patul meu. Am ascuns o lamă de ras care ar servi pentru a deschide venele mele. Apoi m-am uitat la Noul Testament și a găsit aceste cuvinte în Evanghelia Sfântului Ioan: "Fără Mine nu puteți face nimic."
Da. Puteți mangle acest corp-am uitat în jos la saraci răni rulează pe picioarele mele, dar eu-, onoarea mea, imaginea lui Dumnezeu care este în mine, nu poți atinge. Acest organism este doar o coajă, nu este real de sine mea. Fără El, fără Domnul, Domnul meu, nu puteți face nimic. Puterea nou părea să crească în mine.
Am fost de reflecție asupra a ceea ce mi sa părut un miracol atunci când blocarea greu sa transformat în ușa celulei. Un foarte tânăr soldat american a venit în, a pus degetul la buze să mă avertizeze să nu mai vorbim. "Am văzut", a spus el. "Cartofi Aici sunt copți." El a scos cartofii din buzunar și le-a dat la mine, apoi a ieșit, blocare ușa după el.
§
Oribil ca de-denazificare fost in British, francezii și, în special Zona american, nu a fost nimic în comparație cu ceea ce a avut loc în Polonia, în spatele liniilor sovietice.
În sute de lagăre de concentrare sponsorizate de un aparat numit "Biroul de Securitate de Stat," mii de germani, bărbați și femei, tineri și bătrâni, de înaltă și joasă, nazist și non-nazist, SS, Wehrmacht, Volkssturm, Hitler Youth, toate subparagraful d adunați și închiși.
În timp ce cei cu părul blond, ochi albaștri și caracteristici frumoase au fost în primul rând pentru a merge, oricine vorbea limba germană ar face.
AMERICAN TORTURA PEN
Americamn-e1429032295979
"Personal și a alerga de evrei, cu ajutor de la polonezi, cehi, rusi, si alte supraviețuitori ai lagărelor de concentrare, închisori au fost puțin mai bine decât camere de tortură în care moartea era un lucru care urmează să fie prelungit, nu grăbit." - Thomas Goodrich
Continuare în partea 2
Admin- Admin
- Mesaje : 1036
Data de înscriere : 24/11/2012 -
Subiecte similare» ( ARIANISM RULES 1)The Racial Awakening of the German People, by Dr. Rudolf Frercks - Part 1 -2- 3
Pagina 1 din 1
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum