TRADAT si dupa MOARTE !!!

Motto:
” Tie popor ingrat,nu-ti va ramane nici CENUSA mea ” !!!
Maresalul ION ANTONESCU .

„Născut pentru a fi trădat
Scris de Marin Neacsu

Unii oameni se nasc pentru a fi trădători. Trădează din fragedă pruncie, apoi fac din trădare un mod de viaţă, o meserie şi îşi construiesc averi de pe urma trădării. Ba mai mult, capătă şi stele de pe urma trădării. Apoi ajung vicepremieri după ce trădează iarăşi. După fiecare trădare a căpătat câte ceva şi dacă îl întrebi cum şi-a câştigat stelele dă din umerii în stelaţi şi te pune să îl întrebi pe cel care l-a avansat. Nu mai spun cine e persoana, abia am mâncat şi nu vreau să schimb tastatura.
Alţii aflaţi exact la capătul celălalt al standardelor, născuţi să se acopere de glorie, să îşi asume riscuri, să îşi rişte viaţa şi să se sacrifice în numele onoarei şi a demnităţii, au avut toată cariera parte numai de trădări ale altora la adresa lor. Dacă îi urmărim cariera şi soarta nu se poate să nu sesizăm că omul care nu a ştiut ce e aia trădare, a pierdut totul din cauza ei. Şi pentru ca nici odihna să nu îi fie liniştită, este trădat şi după moarte.
Mareşalul. Oricine a trăit şi a citit cât de cât istoria ştie că România a avut 5 mareşali onorifici şi unul singur activ,Mareșalul ION ANTONESCU . inconfundabil , care îşi merită cu prisosinţă acest nume. I se poate spune UNICUL, pentru că rar se poate găsi atâta onoare, simt al datoriei, corectitudine, patriotism, putere de muncă, loialitate, dragoste faţă de ţară, devotament şi spirit de sacrificiu ca în cazul veşnic trădatului ION ANTONESCU.
1. Când în vara lui 1919 după campania de eliberare a Transilvanieiromania-mare-1919 l-a decorat cu „Crucea Mihai Viteazu” nu orice Cruce ci chiar cea pe care o avea pe pieptul său, Regele FerdinandRegele-Ferdinand-al-Romaniei spunea:
„Antonescu, nimeni altul nu poate şti mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţării în acest război. Ai fost nedreptăţit până acuma nerecunoscându-ţi-se aceste merite în mod public. Pentru a repara această nedreptate, uite, îţi confer ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a dându-ţi chiar decoraţia mea!” Când vorbea de nedreptate, Ferdinand se referea la cele 6 luni cât Antonescu fusese mazilit de la direcţia Operaţii a Marelui Cartier General , la cererea germanilor pe care îi învinsese în operaţiile din Moldova . Asta fusese prima trădare pe care o suferea Antonescu din partea celor care ar fi trebuit să îi facă statuie cât se afla încă în viaţă. Şi era abia Locotenent colonel.
2. În 4 Septembrie 1940, Regele Carol al II-lea după ce şefii partidelor istorice Brătianu şi Maniu refuzaseră să conducă ţara speriaţi de situaţia gravă în care ajunsese, îl cheamă pe AntonescuMareșalul ION ANTONESCU. din exilul unde fusese trimis la Bistriţa pentru sfidare la adresa Elenei Lupescu şi îi spune:
” Antonescu, îţi dau conducerea ţării pe mână. În nimeni altul nu am încredere decât în tine. Nu poţi refuza deoarece tu eşti un patriot.” Interesante cuvinte adresate de Rege celui pe care şi el îl trădase luându-i comanda Armatei după ce fusese comandant al Şcolii Superioare de Război actuală, Universitate de apărare Naţională. A doua trădare.
3. Când a luat conducerea ţării Antonescu şi-a fixat nişte obiective pentru scoaterea ţării din criză. Pe măsură ce le îndeplinea îi contactă pe cei doi mari oameni politici care refuzaseră preluarea ţării, oferindu-le conducerea ţării. Aşa s-a întâmplat şi după înfrângerea Rebeliunii Legionare când le-a oferit celor doi puterea. I s-a părut un moment potrivit, considerând că misiunea lui s-a terminat. De fiecare dată a fost refuzat. Apoi deja din 1941, după Bătălia Stalingradului Antonescu spunând suitei sale: „Germania a pierdut războiul, trebuie să ne îngrijim să nu îl pierdem pe al nostru” a început să caute soluţii pentru scoaterea ţării din coaliţia cu Germania . Mai târziu deja a făcut paşi în acest sens. Asta însă nu trebuie considerată o trădare din partea sa. Încă din primele discuţii cu Hitler,I.A.cu Hitler Mareşalul îi spusese:

„merg alături de forţele Axei deoarece interesele vitale ale neamului românesc mi-o cer şi atâta vreme cât interesele vor coincide, rezervându-mi dreptul ca atunci când nu vor mai coincide, să-mi urmez propriul interes…”
Interesul lui a fost reîntregirea neamului.ORDINUL Grl.ION ANTONESCU către ARMATA ROMÂNĂ ( 22 iunie 1941 ). A DUS TRATATIVE ATÂT CU Ruşii cât şi cu aliaţii pentru scoaterea României din război dând totodată liber opoziţiei să facă acelaşi lucru, acceptând în înţelepciunea şi patriotismul său ideea că poate opoziţia are mai multe şanse. Când siguranţa îi raportează că în casele lui Brătianu şi Maniu se află staţii de radio, Antonescu spune/pune rezoluţia: „să fie lăsaţi în pace. Politica unei ţări nu trebuie pusă pe o singură mână, deoarece aceasta poate greşi. O altă mână va trebui să fie gata de a prelua şi a aduce la bun sfârşit!” Se mai îndoieşte cineva de nobleţea gândurilor sale şi clarviziunea actului politic, patriotismul şi spiritul de sacrificiu? Din aceste cuvinte au de învăţat şi actualii conducători aşezaţi la conducerea ţării, cei care vor fiecare să conducă autocrat fără a avea însă nici priceperea, nici bunul simţ, nici gândurile Mareşalului, ba sunt exact opusul lui. Când este interpelat de HitlerI.A.si H cu privire la activităţile diplomaţiei româneşti din 1943 de apropiere de forţele Antantei, Antonescu nici nu se ascunde, nici nu minte, nici nu dă vina pe altcineva, ci răspunde direct:
” Cunosc mein Führer activitatea întreprinsă de ministerul meu de externe şi o aprob, deoarece găsesc că nu este inutil ca, în timp ce luptele se desfăşoară pe frontul militar, să fie întinse punţi de înţelegere către adversar în cazul în care situaţia generală ar cere-o.”
Ei bine, onoarea şi principiile au făcut din el un abonat la trădare. Opoziţia nu a jucat fair play, l-a sabotat în permanenţă şi în toate discuţiile purtate cu aliaţii l-au prezentat drept omul lui Hitler, marioneta lui, omul de paie, satrapul, omul cu care nu te poţi înţelege, tocmai pentru a-i micşora sau anula şansele de a ajunge la înţelegere cu aliaţii, oferindu-l pe el drept trofeu. Au pus mai sus propriile interese, invidia şi orgoliul personal decât adevărul şi interesul naţional. A treia trădare.
4. În încercările sale de a scoate ţara din coaliţia cu Germania , AntonescuMareșalul ROMÂNIEI, ION ANTONESCU. a încercat toate uşile. Fidel educaţiei sale dar şi convingerilor progresiste, a încercat iniţial cu Apusul fără a neglija însă realitatea puterii şi intereselor ruseşti mult mai aproape de România. A informat pe toţi şi a cerut acordul unui armistiţiu separat cu Rusia pentru a putea apoi lupta împotriva nemţilor şi a înainta spre apus cot la cot. Dintre toţi cei cu care a dus tratative, cel mai înverşunat acestui plan a fost Roosvelt care nu voia ca ruşii să ajungă înaintea lor la Berlin din motive atât de orgoliu cât şi de a pune mâna pe secretele, armele, tehnologia şi oamenii de ştiinţă germani. Aşa că au tergiversat cât au putut aceste discuţii, nu au dat undă verde încheierii unui armistiţiu cu ruşii care ar fi scurtat războiul cu mai mult de un an şi ar fi dus şi la evitarea pierderilor a sute de mii de victime că să nu mai spun de evitarea distrugerii Hiroshimei. Numai că SUA avea alte interese, puţin diferite de ale lui Antonescu, aşa că au împiedicat cât au putut înţelegerea dintre Antonescu şi ruşi, iar Antonescu fidel convingerilor sale, fair play-ului şi încrederii în valorile occidentale, nu a forţat nota. A patra trădare.
5. De fapt până şi ruşii, adversarii cei mai mari ai lui Antonescu, îi recunoşteau valoarea. Când în 1943 s-au declanşat negocierile de la Stockholm dintre mareşal şi ruşi, opoziţia încerca si ea să se ajungă la o înţelegere. Ruşii le-au răspuns: „Moscova preferă să trateze încheierea armistiţiului cu guvernul Mareşalului Antonescu, singura forţă politică care poate garanta bună desfăşurare a tratativelor” Şi asta o spuneau ruşii în condiţiile în care cererile lui Antonescu erau mult mai pretenţioase şi mai dezavantajoase pentru Ruşi, dar pe ei nu îi interesa ce promiteau sau cereau unii sau alţii ci cât de credibili erau. De aceea au preferat un duşman corect, unui prieten mincinos. De fapt Ruşii l-ar fi preferat pe Antonescu chiar şi înaintea prietenilor comunişti ai lui Bodnăraş. Când Pătrăşcanu s-a dus să semneze armistiţiul pe 12 Septembrie 1944, întrebând de ce condiţiile impuse lor erau mai grele decât cele convenite iniţial cu Antonescu Molotov răspunde direct:
”Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentaţi pe nimeni”.
Acest răspuns l-au primit fraţii comunişti trimişi de REGELE MIHAI.mariellaq Orice alt comentariu este de prisos. Numai că din nou Antonescu a fost trădat pentru a nu putea fi el cel care să semneze armistiţiul. Dacă în politicieni nu avea încredere prea mare dar îi acceptă ca pe o prezenţa necesară şi firească, Mareşalului avea încredere aproape oarbă în militari. Nu putea concepe că un militar să trădeze sau să îl trădeze pe el, cel care nu cunoştea trădarea decât când o simţea pe propria piele, dar nici atunci nu voia să o vadă. De fapt încrederea oarbă pe care o avea în armată şi corpul de cadre, a exprimat-o clar într-o discuţie avută cu Guderian după atentatul din vara lui 1944 împotriva lui Hitler : “la noi în armată ar fi de neconceput o asemenea acţiune infamă. Eu pot dormi liniştit cu capul pe genunchii generalilor mei”. Iluzie deşartă. O parte din generalii lui i-au pierdut capul asa cum şi al lui Mihai Viteazu căzuse tot pe genunchii unor generali. La începutul verii 1944 serviciul secret îi raportase unele activităţi suspecte şi fluctuaţii de persoane la palat, atât ziua cât şi noaptea. Mareşalul a dat ordin să se urmărească şi să fie informat. După ceva timp, este informat de şeful serviciului că la palat se pune la cale o acţiune secretă
– “bine, dar în capul lor cine este – întreabă Antonescu
– Domnul general Sănătescu – i se răspunde.
– Dacă este el, în capul lor, nu poate fi nimic serios. În orice caz, urmăriţi şi ţineţi-mă la curent.
Serviciile secrete au urmărit, dar nu au mai raportat. Întraseră şi ele în joc. A cincea trădare.
6. Frontul din Moldova era un front bine apărat şi Ruşilor le-ar fi trebuit încă mult timp pentru a-l trece. Antonescu, care luptase şi în primul război pe frontul moldovean apărând aceleaşi obiective şi puncte strategice, era conştient de puterea liniei de apărare. Ştia că ruşii nu pot trece pe acolo atâta vreme cât armata va lupta, deci nu îşi făcea probleme că ar intra ruşii în ţară şi l-ar lua prin surprindere. Ceea ce nu ştia el era că se vor găsi trădători în cadrul armatei care vor face alte jocuri şi vor ceda frontul. Nu s-a prea vorbit pe nicăieri despre marea trădare de la Iaşi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armată Mihai Racoviţa, săvârşită în strânsa legătură cu Casa Regală şi cu Partidul Comunist. Actualul preşedinte când a vorbit despre trădarea lui Mihai,regelemmmq la asta s-a referit, numai că nu a explicat în ce constă trădarea. Responsabili de acest act sunt Casa Regală, Generalul Sănătescu, Generalul Aldea, comuniştii lui Bodnăraş şi Pătrăşcanu şi cei menţionaţi mai sus. Ei au cedat frontul şi au dat posibilitatea armatelor ruseşti să intre în Moldova şi apoi în ţară . Asta în condiţiile în care pe de o parte discuţiile lui Antonescu pentru încheierea unui armistiţiu cu ruşii erau nu numai avansate ci aproape de finalizare, pentru că în numai trei zile soseşte acordul ruşilor, pe de altă parte, trupele ruseşti au intrat în ţară ca inamici, nu că aliaţi cum ar fi intrat dacă se semna armistiţiul şi astfel s-ar fi evitat prizonieratul a sute de mii de ostaşi români. A şasea trădare.
7. După cum se ştie, la 23 August 1944 Antonescu a fost chemat la Palat de rege. Ceea ce nu se ştie este că el aştepta să meargă la palat dar nu înainte de a primi răspunsul de la Stockholm unde se negocia armistiţiul cu ruşii. Ceea ce iarăşi nu se ştie este că răspunsul venise, era favorabil, numai că nu ii mai fusese înmânat lui, ci regelui iar acesta nu I l-a arătat şi nici nu a pomenit de el în întâlnirea pe care au avut-o, deşi practic rezolva problema ieşirii din război în condiţii mult mai avantajoase pentru România. Numai că regele nu voia că meritul să îi revină lui Antonescu, voia să fie el cel care “a salvat ţara ”. S-a văzut cum a salvat-o. De fapt intenţiile şi gândurile sale au fost clar exprimate de însuşi Mihai, într-o discuţie cu G. Brătianu: “Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc” A şaptea trădare. Şi la această trădare s-a referit Băsescu, nu îl simpatizez dar dacă are dreptate, are dreptate.
8. Dar Mareşalul nu a fost trădat numai în ţară ci şi în afară, de proprii săi miniştri. Trimis la Stockholm pentru negocierile cu ruşii, Gheorghe Duca se lăuda la bătrâneţe cu misiunea pe care i-a dat-o regele de a sabota negocierile lui Antonescu. A opta trădare.
9. Chemat la palat, Mareşalul este convins că acolo va discuta ieşirea din războiul împotriva Antantei şi era bucuros şi convins că vor ajunge la aceeaşi concluzie pentru că normal ar fi trebuit să aibă aceleaşi interese. Pe când se urca în maşina ce urma să îl ducă la palat, colonelul Davidescu vine la el şi ăi spune suficient de tare, să audă şi alţii de lângă ei:
“Domnule Mareşal, nu găsiţi că garda care vă însoţeşte (doi ofiţeri de jandarmi şi 6 subofiţeri în două turisme) este insuficientă? Vă rog să ordonaţi să trimit întăriri.”
– “Nu e nevoie, Davidescule- răspunde Mareşalul plin de încredere – E de ajuns şi aşa, doar merg la Casa Regală.”
Asta arată atât credinţa lui că Regele urmăreşte binele ţării şi deci nu are de ce se teme atâta vreme cât sunt de aceeaşi parte a baricadei, cât şi respectul pentru Casa Regală pe care nu o vedea capabilă de trădare ca instituţie. Din păcate s-a înşelat. A noua trădare.
10. Despre momentul arestării sale se mai ştie câte ceva. Fie din manualele de istorie fabricate de comuniştii care se lăudau că au scăpat ţara de dictatura lui Antonescu, fie din filmul recent decedatului Sergiu Nicolaescu. Ceea ce nu se ştie este că totuşi I se promisese că nu va fi predat ruşilor dar a fost trimis la “reciclare un an şi jumătate”. A 10-a trădare. Pentru cei care îl învinuiesc că a pus ţara la cheremul lui Hitler, amintesc două lucruri: primul este declaraţia făcută de Antonescu chiar înainte de a prelua funcţia de şef al statului, când era în discuţie doar idea colaborării cu nemţii “Generalul Antonescu nu poate semna nici o politică în alb privind bogăţiile ţării. Totul se va fixa pe baza unui schimb reciproc de valori egale”. Al doilea lucru este chiar dovada faptului că s-a ţinut de cuvânt: Germania are o datorie istorică faţă de România, datorie neonorată exact de pe acea vreme ca urmare a contractelor semnate de Antonescu cu Hitler. Ei bine, paradoxul este că Antonescu a putut semna aceste hârtii de pe picior de egalitate cu Dictatorul Lumii, dar actualul guvern sau preşedinte nu poate nici măcar să pună în discuţie recuperarea datoriei, cu un cancelar care se declară prieten şi democrat. Cine este trădătorul în acest caz, cine este dictatorul?
11. La întoarcerea în ţară este judecat condamnat la moarte şi executat.
https://youtu.be/FuPoe3Sc8TE Ruşii nu au făcut-o deşi le provocase pierderi imense. Au făcut-o conaţionalii săi. A 11-a trădare.
12. Ai spune că odată cu moartea sa s-a închis ciclul trădărilor, dar nu e aşa. Neamul românesc continuă seria trădărilor. După moartea sa, o perioadă era interzis să pronunţi chiar şi numele său. Apoi încet încet se mai fac concesii, se mai dă liber la documente, profesorii prin liceele şi şcolile militare fie întrebaţi de elevi fie din conştiinţă şi respect faţă de el şi de istorie mai aţâţă jarul încă nestins al conştiinţei de neam. Ceea ce nu au făcut însă comuniştii oricât de barbari au fost, au făcut cei care au venit după ei. Comuniştii l-au scos din cărţile de istorie, dar nu şi din conştiinţa neamului. I-au şters poza, dar nu au murdărit-o, l-au demitizat dar nu l-au satanizat. Ceea ce au făcut însă cei care au venit după ei la îndemnul “prietenilor” cu bani depăşeşte toate trădările de până acuma. Pentru că anti românii cu mască de Hallowen şi sticle de Coca Cola la îndemnul unor Ştruli au considerat că românii nu trebuie să aibă eroi şi noţiunea onoarei şi demnităţii trebuie să dispară din conştiinţa lor.Antonescu a fost declarat criminal de război şi condamnat pentru crime împotriva umanităţii. Iar prin ordonanţa de urgenţă nr 31 din 2002, se interzice expunerea tablourilor sau statuilor lui Antonescu, în numele “interzicerii promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii,” A 12-a trădare. Curios este că în vreme ce Antonescu este învinuit de moartea câtorva mii de evrei, în America , la mare fast şi cu mari onoruri este păstrat eroul naţional al Americii, marele general Custer, cel care a exterminat sute de mii de indieni ducând la dispariţia, DECIMAREA , EXTERMINAREA multor triburi de indieni, mulţi cu o cultură şi morală mult superioară şi Americii de azi. Cine nu cunoaşte să citească “Călătorie în Virginia a lui Yves Berger să se convingă. Cum este posibil ca un criminal, un exterminator crud şi sadic să fie declarat erou al unui stat care ne obligă pe noi să ne acoperim de noroi eroii şi să ne slăvim trădătorii care au dezertat şi trădat în favoarea lor? Ce va scrie istoria acestui neam – dacă vom mai rămâne în istoria omenirii ca neam, despre noi? Noi nu avem dreptul să ne cinstim eroii? La Universitatea Naţională de Apărare, pe holul comandanţilor sunt tablouri cu toţi comandanţii Academiei de-a lungul vremurilor. Al lui Antonescu, a fost scos de pe perete, dar durerea este că a fost scos în urma unei vizite de peste ocean. Iată ce ordin a dat “criminalul Antonescu” soldaţilor săi după trecerea Prutului: “Vreau ordine! Să se înţeleagă că noi suntem o armată civilizată care aduce cu ea ordinea şi siguranţa şi nu suntem hoarde barbare ce distrug şi pradă totul în calea lor. Vreau ordine şi iar ordine. Să fie împuşcat militarul care va fi prins furând sau comiţând crime în spatele frontului.” Faţă de el,” eroul Custer” a rămas faimos prin aplicarea principiului“un Indian bun este un Indian mort!” Astea sunt valorile care ni se bagă pe gât în numele democraţie. Ca să nu mai amintesc că nu Antonescu a aruncat bombele atomice la Hiroshima şi Nagasaki .
13. Că ai noştri cârmuitori se dau după cum bate vântul şi fac legi dictate de alţii, nu e de mirare, ei îşi apără scaunele, averile, încearcă să scape de puşcărie, vând tot, trădează pentru că marile democraţii ale lumii urăsc trădarea dar sprijină trădătorii altora. Trădarea supremă, trădarea cea mare faţă de mareşal, faţă de ţară, o comitem noi, cei care ne facem că nu vedem, care ştim dar nu spunem nimic de frică, din comoditate, scârbă, servilism, laşitate, parvenitism. Noi cei care acceptăm toate aceste trădări şi le ascundem undeva în colţurile conştiinţei noastre numai pentru a nu ne strica “liniştea sufletească” sau a casei, a ne păstra serviciul, salariile, pensiile, sporurile, privilegiile. Marea trădare o comitem noi toţi cei care ne considerăm români, dar nu suntem în stare nu numai să apărăm ceea ce ne-au lăsat înaintaşii, dar nici măcar să respectăm şi să cinstim memoria lor, pentru că “aşa se spune “. Noi nu avem cap, nu avem judecată proprie, nu avem conştiinţă, nu avem morală, nu avem principii, le primim pe ale altora, fie de împrumut, fie impuse, e mai lejer, nu ne obosim şi avem şi pe cine arunca vina dacă lucrurile merg prost. A 13-a trădare, cea mai dureroasă ‘.
Sursa imaginilor de mai sus : Internetul.
Sursa materialului prezentat: Yahoo ! Mail de la un republican.
Si astfel, ULTIMUL EROU al ROMANIEI , Maresalul ION ANTONESCU a fost TRADAT atat in VIATA cat si dupa MOARTE !
Cea de a 13-a TRADARE insa, este cea mai RUSINOASA si DUREROASA TRADARE !
Numai ROMANII isi TRADEAZA EROII !!!
Tu, ce parere ai ?
Aliosa.

Anunțuri


Similare
Ne-am format ca oameni si profesionisti in aceeasi perioada !!!
În "generale"
O LECȚIE DE VIAȚĂ !
În "destăinuirile unei învățătoare ."
„ DUMNEZEUL meu,pentru ce m-ai părăsit ” ???
În "generale"
Comments (11)
11 comentarii »

@ ALL !!!
Executia Maresalului ION ANTONESCU :


„Fostul şef al statului a decupat de pe o carte bisericească bucăţi din tricolor pentru a le pune în piept, lui şi colegilor săi

Pe data de 1 iunie 1946, Ion Antonescu cădea răpus de gloanţele plutonului de execuţie în curtea închisorii Militare Jilava. La ieşirea din celulă, fostul şef al statului a fost împărtăşit de confesorul puşcăriei, preotul Teodor Totolici. Am aflat de la fiul părintelui cum, înainte de a părăsi clădirea închisorii, mareşalul a decupat o bucată din tricolorul de la o carte de religie, şi-a prins-o cu un ac de gămălie în piept, apoi s-a îndreptat însoţit de asistenţă în Valea Piersicilor din curtea unităţii de detenţie, acolo unde avea să aibă loc ducerea la bun sfârşit a executării sentinţei.

Am stat de vorbă cu Mihail Totolici, un copil ce a intrat în anii ’40 în închisoarea Jilava. Fiul preotului Teodor Totolici avea pe atunci 16 ani. Faptul nu a constituit o pedeapsă pe care a trebuit să o suporte, acest lucru a fost posibil doar pentru că tatăl său era confesorul închisorii. Acesta era preotul ce se îngrijea de “sufletele” ajunse acolo. După cum se ştie, printre deţinuţi s-a aflat în 1946 şi Mareşalul Antonescu.

Mihail Totolici (83 de ani), cel cu care am stat de vorbă, a primit informaţii importante de la tatăl său, care a trecut la cele veşnice în 1978. Sunt informaţii pe care le dezvăluie în premieră prin intermediul Jurnalului Naţional, informaţii referitoare la atitudinea şi comportamentul Mareşalului în momentele dinainte de ieşirea din celulă în vederea execuţiei, acolo unde aparatul de filmat nu a mai ajuns. Sunt frânturi, momente pe care nicio cameră nu le-a surprins.

Nu Ion Antonescu, ci Mihai Antonescu a respins împărtăşania

Filmul execuţiei îl ştie toată lumea, l-a inclus şi Sergiu Nicolaescu într-unul din controversatele lui filme: “Oglinda”. Pe genericul său, ca şi pe cel al peliculei care circulă astăzi în mediul virtual, figurează la loc de “cinste”, ca participant la execuţie, şi numele Teodor Octavian Totolici, confesorul închisorii Jilava, pe atunci preot în comuna Jilava.

Mihail spune că numele tatălui său este trecut greşit, chiar şi în actele oficiale de la acel moment, în special în procesul verbal al execuţiei. Pe părintele său nu-l chema şi Octavian.

“În afară de această inadvertenţă legată de numele său, o altă informaţie eronată, inclusiv în filmul lui Nicolaescu, este aceea că Mareşalul Antonescu a respins împărtăşania.

Da, este adevărat că unul dintre Antoneşti a făcut acest lucru, dar nu Ion, ci Mihai, condamnat şi el alături de Mareşal. Mihai Antonescu, fiind cel mai tânăr, nu a putut accepta ceea ce avea să i se întâmple şi poate de aceea a recurs la acel gest de frondă faţă de reprezentantul bisericii. Asta e ce mi-a zis taică-meu.

Tata se aştepta ca Ion Antonescu să primească împărtăşania, poate nu se gândea că Mihai (Ică) Antonescu să refuze. Însă şi-a dat seama că afectat nu a fost numai el, erau afectaţi toţi cei condamnaţi alături de Antonescu, pentru că Regele Mihai nu a semnat graţierea”, povesteşte Mihail Totolici.

“Părinte, eu am fost trădat!”, a spus Mareşalul Antonescu la închisoarea militară Jilava

“Tatăl meu, de câte ori mergea acolo, fie că era miercuri sau vineri, şi ajungea la el, îi vorbea. La un moment dat, cu o anumită ocazie, i-a dat nişte cărţi cu caracter religios. În ziua execuţiei, operatorul care filma, Gologan sau cine a fost, n-a intrat în celule în momentul în care preotul Totolici (tatăl său – n. red.) i-a împărtăşit pe cei patru condamnaţi din lotul Antonescu.

Tata a povestit cum, cu o altă ocazie, când a ajuns la el, Antonescu i-a spus: părinte, eu am fost trădat!.

Aceste cuvinte nu au fost menţionate nicăieri, nu le găsiţi niciunde. Iar atunci când a fost execuţia, avea şi cărţile religioase acolo. Antonescu i-a spus: părinte pot să iau o panglică de la carte, taică-meu avea panglici tricolore la toate cărţile. Să tai şi să pun în piept la toţi.

Da, domnule Mareşal, i-a zis tatăl meu. Atunci a trimis un soldat şi a adus foarfecă şi ace de gămălie şi Mareşalul a tăiat din panglică şi a pus şi lui şi la ceilalţi trei care erau cu el. Sunt lucruri care nu se ştiu”, poveşteşte Mihail Totolici.

De altfel, dacă se urmăreşte cu atenţie filmul oficial al execuţiei, se poate observa, pe lângă batista de la butoniera fiecărui condamnat, câte o foarte mică bandă de tricolor. Este cea provenită de la cărţile religioase ale părintelui Teodor Totolici.

Fiul celui care l-a împărtăşit pe Mareşal înainte de a fi executat spune că tatăl său i-a mărturisit că nu a participat la ucidere, ci doar la momentele dinaintea acesteia.

L-am întrebat pe Mihail dacă tatăl său şi-a dat seama din întâlnirile pe care le-a avut cu Ion Antonescu dacă acesta era un om credincios, practicant. “Faptul că a primit cărţile religioase de la tatăl meu preot, apoi acceptarea discuţiilor cu părintele în calitate de confesor al închisorii, iar înainte de execuţie acceptarea împărtăşaniei – toate acestea spun multe despre cât era sau nu Mareşalul de bisericos”.

Cum a ajuns Totolici preot la Jilava

“În 1930, când a ieşit el preot, dacă luai parohie în Bucureşti, nu-ţi dădea cinci ani leafă. Ulterior s-a mărit la zece ani această perioadă. Atunci a dat un concurs pentru un post în parohia Jilava. Acolo erau doi preoţi, şi când a murit unul dintre ei, a câştigat postul. Parohia Jilava fiind cea mai apropiată de închisoarea militară cu acelaşi nume, chiar dacă e puţin în afara satului, făcea şi servicii bisericeşti la închisoare, atât cât permiteau comuniştii.

Teodor Totolici avea ştampila confesorului închisorii. Împărtăşea, ţinea slujbe, Sfânta Liturghie, avea toate atribuţiile unui confesor de puşcărie. Venea şi în timpul săptămânii, dar mai ales de Paşti şi de Crăciun. Uneori mergea pe jos, însă de cele mai multe ori, în special de marile sărbători, şeful închisorii îi trimitea sania, dacă era iarnă, sau trăsura comandatului pe vreme mai bună”.

Ziua execuţiei

Mihail Totolici povesteşte că tatăl său ştia că Antonescu este condamnat la moarte de către ruşi. Nu se aflase însă cu exactitate ziua execuţiei. “Cum era pe atunci obiceiul la ţară, se umbla cu botezul la fiecare început de lună. Apoi comuniştii au dat voie să se facă acest lucru doar trimestrial, apoi bianual, până ce, treptat, au făcut să dispară această legătură cu biserica.

Întâmplarea a făcut ca tatăl meu, împreună cu dascălul, care era mai bătrân, să treacă pe la închisoare de 1 iunie. Când s-au apropiat de unitate au văzut maşini multe. Şi atunci tata i-a zis dascălului: să ştii că a venit completul de execuţie. Şi într-adevăr aşa a fost”, îşi aminteşte Mihail Totolici. Poate că dacă n-ar fi ajuns atunci acolo nu i-ar mai fi împărtăşit pe cei condamnaţi şi n-ar mai fi fost înscris în cartea de istorie ca făcând parte din echipa care a participat la execuţie!

Părintele Teodor şi-a amintit mai târziu că cei de la puşcărie ar fi trebuit să cheme un alt preot de la Bucureşti. “S-au grăbit şi au uitat să-l aducă.

Taică-meu le spuseseră celor de la închisoare să nu-l cheme la execuţii pentru că e o fire mai sensibilă, dar nu s-a putut sustrage. A fost o vreme când veneau nişte preoţi de la diverse parohii din Bucureşti, pe care tata îi cunoştea. Dar atunci s-a întâmplat să-i fie impus din grabă să rămână. Pedeapsa a fost grăbită şi pentru că se apropia ziua de naştere a lui Antonescu, care era pe 2 iunie”.

La Jilava, comuniştii cântau Internaţionala în timpul slujbei

“Se mai întâmpla o chestie, pe vremea când erau şi deţinuţi comunişti. Închisoarea nu avea biserică, aşa că ţineau slujba în curte. Însă la un moment dat comuniştii au început să cânte Internaţionala în timpul ceremonialului, nu neapărat de către cei prezenţi la Sfânta Liturghie. Şi atunci taică-meu i-a sugerat comandantului să-i oblige pe toţi să vină la slujbă. Aşa i-a determinat pe cei care intonau imnuri comuniste să tacă, de teama obligaţiei de a nu fi prezenţi cu toţii să asculte predica”.

Revenind la întâlnirile cu Mareşalul, Mihail Totolici confirmă că tatăl său a vorbit cu Ion Antonescu de mai multe ori. “De câte ori se ducea la închisoare înainte de execuţie, taică-meu îi vorbea”.

“Dacă ştiam că o să-l împărtăşesc înainte de execuţie nu mă mai făceam preot”, a spus confesorul Totolici

L-am întrebat pe Mihail dacă tatăl său a povestit despre ce l-a impresionat la Antonescu. “Mi-a spus că dacă ştia că o să trebuiască să-l împărtăşească pe Antonescu, nu se mai făcea preot”. El îşi aminteşte că a fost un moment când l-a însoţit chiar pe tatăl său atunci când acesta a transmis un mesaj către mama Mareşalului, neştiind şi nici măcar bănuind că ar putea fi urmăriţi. “Odată nu ştiu ce i-a transmis Mareşalul, că apoi am fost chiar eu cu taică-meu pe Calea Călăraşi la doamna Maria, mama Mareşalului.

Aceasta locuia împreună cu soţia lui Antonescu. Stătea în şezlong, iar taică-meu a vorbit ce a vorbit cu dna Mareşal, eu n-am asistat, am stat mai încolo. Tata i-a transmis ceva ce i-a spus probabil Mareşalul. Pe urmă am plecat, iar tata şi-a dat seama că acea casă este urmărită”.

Pe atunci, oamenii nu învăţaseră să se ferească. Nu trăiseră încă în comunism. “Când am văzut că suntem urmăriţi, tata a zis: nu e nimic, că n-am făcut cine ştie ce. Era obişnuit ca de fiecare dată când se ducea la închisoare să vorbească cu Mareşalul”.

Tristeţea preotului din seara execuţiei

“Când a venit acasă, la şapte fără un sfert, că aproape de ora 18.00 s-a sfârşit cu execuţia, era cu lacrimi în ochi. Noi nu ştiam ce s-a întâmplat, dar parcă îl văd cum a intrat în bucătărie şi a spus: l-au executat pe Mareşal!”.

Insist asupra comportamentului Mareşalului în închisoare atât timp cât acesta se afla în preajma confesorului bisericesc. “El nu vroia să pară umilit, era demn. Avea chiar şi moralul ridicat, nu chiar dărâmat. De altfel, în 1946 tata a văzut că Ion Antonescu încă era iubit. Circula legenda că au fost două echipe de execuţie. Şi iniţial au refuzat să tragă. Au chemat gardienii de la Poliţia capitalei şi ăia au refuzat să tragă”.

Atrag atenţia asupra faptului că exista riscul ca sovieticii să-i pedepsească drastic pe cei care se abat. Însă era scuzabil gestul având în vedere că omul de rând încă nu-şi dădea seama cine a cucerit ţara şi cum se petrec lucrurile.

Soldaţi în curtea închisorii cu ochii în lacrimi

De altfel, comuniştii încă nu prinseseră pe deplin frâiele în mână. “Dacă erau tolerate astfel de acte de indisciplină? În orice caz, tata mi-a povestit că erau soldaţi în curtea închisorii care plângeau. Stau şi mă întreb cine au fost cei care au refuzat”. Nu riscau ei să fie pedepsiţi? Poate că au existat repercursiuni. “Toată lumea vorbea că el a vrut să facă bine ţării.

Pentru a-l împăca cu ideea execuţiei, tata i-a dat cărţi bisericeşti, să aibă ce să citească. În regimul de atunci, comuniştii care erau arestaţi aveau drepturi ca detinuţi politici, primeau pachet ca oricare puşcăriaş. La Antonescu erau patru în celulă. La Jilava erau închişi mai mult militari, de aia se şi chema închisoare militară”.

Antonescu nu a cărat hârdăul cu fecale ca deţinuţii de drept comun

“Militarii aveau dreptul să nu care hârdăul sau hârdăul lui Petrache, cum se zicea pe atunci. Acolo erau ştrânşi alături de Antonescu toţi cei care dezertau, ofiţeri cu fapte grave, dar şi deţinuţi de drept comun. Însă nu conta că erai inginer sau altceva, erai obligat să te duci cu hârdăul. Evident, Antonescu nu a fost obligat să-l care”.

Îl întreb pe Mihail Totolici dacă ştia sau îşi imagina ce discuta Antonescu cu colegii de celulă. “Cu ei discuta probabil lucruri legate de împăcarea cu situaţia dată. Tata mergea la ei, făcea slujba şi apoi se ducea prin închisoare”. De la urmaşul preotului Totolici mai aflu că familia sa a avut un destin marcat de faptul că Teodor Totolici a fost cel care l-a împărtăşit înainte de moarte pe fostul şef al statului.

O rudă de-a lui Totolici a scăpat de la pedeapsa capitală doar pentru că se înrudea cu Teodor, ultimul preot al lui Antonescu

“Am avut un unchi care a fost arestat şi judecat de un complet mai mare şi în urma căruia urma să fie condamnat la moarte. Cei din completul de judecată, auzind că e rudă cu tata, i-au dat 25 de ani de închisoare, apoi i-au înjumătăţit pedeapsa, după care au redus-o la câţiva ani, ca în cele din urmă să fie eliberat.

A fost anchetat de securişti, iar aceştia au aflat cu cine au de-a face. Ofiţerul chiar s-a interesat de amănunte, vroia să ştie cum a fost treaba”. Apoi, comuniştii l-au chemat şi pe Teodor Totolici să povestească. “L-a chemat şi pe tata pe strada Uranus, era închisoare mare acolo, era şi un fel de centru al cercetărilor, anchete dure făcute sub tortură de cei de la Securitate.

I-au spus să povestească ce a fost. Însă tata nu era obligat să raporteze ce a spus şi ce a făcut Antonescu, cu toate că a vorbit cu el”. Pe atunci, comuniştii încă nu se purtau cu duritate cu reprezentanţii bisericii.

“Lucrurile relativ bune au ţinut până prin ’48, pentru că după doi ani a fost scoasă biserica din armată şi din şcoli. A dispărut religia din manualele copiilor”, mai spune Mihail Totolici.

Portret Teodor Totolici

Preot iconom stavrofor Teodor Totolici, cel care i-a împărtăşit pe cei patru condamnaţi la moarte în lotul Antonescu, s-a născut în 1907 şi a trecut la cele veşnice în 1978. A slujit mai bine de 47 de ani la parohia Jilava, judeţul Ilfov. Totolici a fost o figură distinsă, cu alese preocupări artistice. Pasionat şi un bun cuoscător al muzicii psaltice bisericeşti, părintele a iubit până la jertfă folclorul popular românesc şi muzica corală.

Teodor Totolici a absolvit Conservatorul din Bucuresti şi a fost membru al Societăţii corale Carmen. De asemenea, a fost profesor de muzică la Liceul militar de la Mănăstirea Dealu şi membru al Coralei preoţilor din Capitală încă de Ia înfiinţarea acesteia.

Născut în Bucureşti, a urmat cursurile şcolii primare şi ale liceului Sfântul Iosif, perioadă în care s-a simţit atras de religie. Adevărata chemare a bisericii a venit odată cu absolvirea cursurilor seminariale din Constanţa şi, ulterior, cu obţinerea licenţei în teologie.

La vârsta de 23 de ani a fost hirotonit preot în parohia Jilava, pe care a păstorit-o până la moarte. Blajin şi înţelept, gata să ajute pe oricine şi oricând, bun şi milos, modest, cu nobleţe sufletească şi spirit de jertfă pentru biserică şi pentru familie, a fost iubit de lumea bisericii şi mai ales de sutele de enoriaşi. Preotul Totolici le-a acordat o părintească înţelegere tuturor celor care veneau să-i solicite ajutorul. Ca membru al coralei preoţilor din Bucureşti a fost prezent la lucrările de înregistrare şi filmare prin serviciul cinematografic al Centrului Eparhial Bucureşti la toate evenimentele importante ale bisericii, de culturalizare a tinerilor seminarişti şi studenţi. A fost înmormântat la Cimitirul Sf. Vineri.

Totolici, o relaţie bună cu George Enescu de la care are o dedicaţie impresionantă

În 1955, prin grija sa, a fost restaurată biserica Jilava. “A făcut parte din Corul Carmen dirijat de Gheorghe Chirescu şi iniţial de Dumitru Georgescu Kiriac. La 26 octombrie 1932 a participat la momentul dezvelirii bustului lui D.G. Kiriac, prilej cu care compozitorul George Enescu i-a oferit o semnătură specială pe cartea cu notele sale. Având o relaţie deosebită cu Enescu, apare alături de acesta şi de Mihail Jora într-o fotografie făcută la Ateneu”.

Procesul lui Antonescu

Facem legătura cu cele descrise mai sus prezentându-vă şi informaţiile legate de evenimentul din 1946 descrise de colonel dr. Alexandru Duţu.

“În vârstă de 64 de ani, mareşalul României fusese condamnat, la 17 mai 1946, de Tribunalul Poporului, de şase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniţă grea pe viaţă, de trei ori la detenţie grea timp de 20 de ani, o dată la detenţie riguroasă timp de 20 de ani şi de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani.

Completul 1 de judecată al Tribunalului Poporului considerase că Ion Antonescu a militat pentru “hitlerism şi fascism”, instaurând “cel mai crunt regim de dictatură cunoscut în istoria ţării noastre”, că “invitase armatele hitleriste să intre pe teritoriul ţării” şi a decis “aderarea la Pactul Tripartit”, pregătind apoi agresiunea “contra popoarelor din Balcani şi contra U.R.S.S.”, după care a săvârşit “cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare paşnică cu poporul român”, punând ţara şi în stare de război cu Marea Britanie şi cu Statele Unite ale Americii.

În timpul războiului, au mai apreciat judecătorii mareşalului, acesta “nu a respectat regulile internaţionale, dând ordine de suprimare a populaţiei civile din spatele frontului pe motiv că cetăţenii au fost partizani”, “a favorizat pe acei însărcinaţi cu supravegherea lor (prizonierilor – n.n.) spre a fi supuşi la un tratament inuman”, “a ordonat acte de teroare”, “a luat măsuri ca toţi luptătorii antifascişti să fie internaţi în lagăre în scop de persecuţie politică şi din motive rasiale a ordonat deportarea populaţiei evreieşti din Bucovina şi Basarabia, cum şi parte din Vechiul Regat, în Transnistria, unde – în cea mai mare parte – a fost executată”…

Foarte important însă pentru justiţie şi pentru istorie ar fi fost să se stabilească sigur, şi fără nici un dubiu, dacă mareşalul a fost sau nu vinovat de toate cele ce i s-au imputat. Neclarificarea acestor probleme face ca, la peste o jumătate de secol de la execuţia sa, Ion Antonescu să fie contestat, denigrat sau elogiat, aşa cum a fost, de altfel, şi în timpul vieţii.

La 17 mai 1946, cei care l-au judecat, l-au considerat criminal de război, responsabil de dezastrul ţării şi l-au condamnat la moarte. Aflând verdictul, mareşalul i-a împuternicit pe avocaţii săi (Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi Titus Stoika), în aceeaşi zi, printr-o procură autografă, “să redacteze şi să susţină motivele de recurs împotriva sentinţei de condamnare a subsemnatului dată de Tribunalul Poporului, precum şi a prezenta cerea de graţiere în numele meu”.

In baza acestui document, avocaţii au întocmit cererea de graţiere (dactilografiată, dar fără semnătura autografă a mareşalului) către regele Mihai I.

Cereri de graţiere au mai adresat, la 31 mai 1946, avocatul Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi mama Mareşalului, Liţa Baranga, în vârstă de 88 de ani, care implora “cu lacrimi în ochi “mărinimia Majestăţii Voastre ca să binevoiţi a acorda înalta graţie de a comuta pedeapsa cu moartea dată de Tribunalul Poporului în ziua de 17 mai 1946 fiului meu unic, Ion Antonescu”.

Autorităţile au avut o poziţie contradictorie faţă de condamnarea la moarte a Mareşalului Ion Antonescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, ministru Justiţiei, supunând şi el “înaltei hotărâri “ a regelui, în conformitate cu prevederile art. 641 din Codul de Procedură Penală, cererile de graţiere pentru Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Z. Vasiliu, Gheorghe Alexianu, Radu D. Lecca, Eugen Cristescu şi Constantin Pantazi.

Printr-un alt raport însă, “în numele şi din însărcinarea guvernului”, tot Lucreţiu Pătrăşcanu a propus regelui Mihai I “pentru înalte raţiuni de stat respingerea cererilor de graţiere făcute de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu şi Gheorghe Alexianu şi comutarea în muncă silnică pe viaţă a pedepsei cu moartea aplicată condamnaţilor Constantin Pantazi, Radu Lecca şi Eugen Cristescu”.

Execuţia

La 1 iunie 1946, după respingerea cererilor de graţiere, procurorii Alfred Petrescu şi G. Săndulescu au fost desemnaţi cu “aducerea la îndeplinire a sentinţei no. 17/1946 a Tribunalului Poporului”.

La scurt timp, grupul de detaşamente de gardieni publici a constituit un pluton format din 30 de gardieni, comandat de Vasile Frugină, care, în după-amiaza zilei, s-a deplasat la închisoarea Jilava.

La orele 16.45, procurorii Alfred V. Petrescu şi Gheorghe Săndulescu, însoţiţi de Gheorghe Colac, grefier la Tribunalul Poporului, colonelul Dumitru Pristavu, comandantul închisorii militare Jilava, şi avocaţii Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi Constantin Stroe, au vizitat, în celulele lor, pe fiecare condamnat în parte.

Întrebat care îi este ultima dorinţă, Ion Antonescu a declarat: “Cer să nu fiu legat la mâini şi nici la ochi când se va trage în mine”.

Între timp, la închisoarea Jilava a sosit şi inspectorul de poliţie Mihail Gavrilovici de la Direcţia Generală a Poliţiei, delegat de Ministerul de Interne, care a asistat la “convorbirile ce trebuiau să aibă loc între marii criminali de război şi rudele lor”.

Din raportul întocmit de acesta la 3 iunie, aflăm că discuţia dintre Ion Antonescu şi soţia sa, Maria, a durat 30 de minute şi s-a desfăşurat în limba franceză, fiind sintetizată astfel de Mihail Gavrilovici: “Ion Antonescu recomanda soţiei sale să fie tare şi să suporte cu seninătate vitregia soartei. Maria Antonescu s-a plâns că nu mai poate îndura torturele interogatoriului şi situaţia în care se găseşte… La despărţire au plâns amândoi”.

În timpul întâlnirii cu mama sa, mareşalul i-a declarat: “Fiecare român trebuie să moară pentru patrie şi eu mă consider că mor pentru fericirea şi idealul Ţării Româneşti”.

După orele 17.30, preotul Teodor Totolici, confesorul închisorii, a împărtăşit condamnaţii, însoţindu-i până la stâlpul de execuţie (informaţie infirmată de fiul părintelui, Mihail Totolici – n. red.).

La orele 17.45, condamnaţii la moarte au fost escortaţi de patru gardieni ai închisorii spre locul de execuţie. În primul rând au mers Ion Antonescu şi Constantin Vasiliu, în al doilea rând Gheorghe Alexianu şi Mihai Antonescu. La ieşirea pe poarta principală, văzând gardienii din plutonul de execuţie, Constantin Vasiliu a exclamat: “ăştia nu ştiu să tragă, o să ne ciuruiască”.

În dreptul Pavilionului administrativ, convoiul a fost întâmpinat de reporteri de la ziare străine şi române, făcându-se mai multe fotografii.

Conform dispoziţiilor Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, primul-procuror a primit ordin să ridice după execuţie aparatele de fotografiat şi filmat, să developeze clişeele şi filmele, să le trimită, sigilate, la Ministerul de Justiţie şi numai după aceea să restituie aparatele “celor în drept”.

La scurt timp după execuţie, procurorul Gheorghe Săndulescu, în urma ordinului telefonic primit de la Lucreţiu Pătrăşcanu, a predat lui Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de Interne, trei casete de film şi patru rolfilme.

La orele 18.00, după ce comandantul grupei de execuţie a dat raportul procurorului Alfred V. Petrescu, acesta a cerut grefierului Gheorghe Colac să citească conţinutul Hotărârii nr. 17/1946 a Tribunalului Poporului şi să prezinte o scurtă expunere a faptelor săvârşite de condamnaţi. În momentul în care s-a încercat să se procedeze la aplicarea art. 18 din Regulamentul nr. 12/1942 şi să se lege condamnaţii la ochi şi de stâlpul de execuţie, toţi au declarat că “vor să stea cu faţa către grupa de execuţie şi nelegaţi, cu excepţia condamnatului Constantin Z. Vasiliu, care a cerut să fie legat la ochi, cu propriul său fular”.

“După îndeplinirea tuturor formalităţilor de mai sus – raporta ceva mai târziu procurorul Petrescu – la orele 18.03, am ordonat comandantului grupei de execuţie executarea.

Conformându-se dispoziţiunilor art. 19 din Regulamentul nr. 12/1942, comandantul grupei a comandat pregătirea armelor, ochirea şi focul, care s-a executat cu arme de tip militar”.

“În urma salvei – avea să raporteze şi inspectorul de poliţie Mihail Gavrilovici – au căzut toţi la pământ.

In clipa următoare, Ion Antonescu s-a ridicat, sprijinindu-se pe o mână şi a strigat: “Domnule, nu m-aţi omorât”, după care efort a căzut jos.

Alexianu şi Mihai Antonescu au rămas nemişcaţi, iar Constantin Vasiliu se zbătea gemând”.

După încetarea focului, continua procurorul Petrescu, medicul legist, Alexandru Gr. Ionescu, a constatat că “cei executaţi dădeau încă semne de viaţă”.

În acest context, comandantul grupei de execuţie “a executat loviturile de graţie, trăgând cu revolverul în capul fiecărui condamnat”.

Din raportul lui Mihail Gavrilovici mai rezultă că “în Constantin Vasiliu s-a tras şi cu armă fiindcă tot se mai zbătea”.

La ora 18.15, medicul legist a constatat moartea tuturor celor ce fuseseră împuşcaţi, cadavrele rămânând pe loc, sub paza unei gărzi formate din gardieni publici.

După circa o oră, sub supravegherea procurorului Gheorghe Săndulescu, cadavrele au fost percheziţionate de un gardian public din grupa de execuţie şi de grefierul închisorii Jilava, Ştefan Craioveanu.

Asupra lui Ion Antonescu s-au găsit două batiste, o icoană şi o pălărie de culoare maro. Încărcate în două ambulanţe ale Salvării, cadavrele au fost duse la crematoriul Cenuşa, însoţite de bricul Prefecturii.

“Aici a fost totul pregătit, însă medicul legist a declarat că lipsesc certificatele de verificare a morţii”, relatează Mihail Gavrilovici.

Prim-procuror Săndulescu s-a opus la incinerare şi a trebuit să se piardă timp până la ora 21.15 minute, când a început incinerarea. Incinerarea fiecărui cadavru a durat o oră şi jumătate. După fiecare incinerare, cenuşa a fost pusă într-o urnă introducându-se un bilet cu numele executatului; de asemenea, s-a scris şi pe capacul urnei numele fiecăruia.

Incinerarea a luat sfârşit la ora 2.00, la ziua de 2 iunie 1946. Urnele au fost transportate de prim-procuror Săndulescu şi subsemnatul la Prefectură, luându-se semnătura comisarului Simion pentru primirea lor”.

Cu puţin timp înainte de execuţie, mama Mareşalului solicitase primului-procuror să-i fie predat corpul fiului “spre a-l îngropa în cavoul familiei, la cimitirul Iancu Nou”.

În caz de incinerare, rugase să i se predea cenuşa. Acelaşi lucru îl solicitase şi soţia generalului Constantin Vasiliu, dr. Gabriela Paraschivescu-Vasiliu.
Ultima dorinţă a bătrânei doamne, Liţa Baranga, mama Mareşalului nu a fost însă îndeplinită. Şi nici cea a lui Ion Antonescu, care, la 17 mai 1946, în ultima scrisoare adresată soţiei, consemnase: “Am să mă rog să fiu îngropat lângă cei care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, la “Iancu Nou”.

Acolo voi fi printre acei cu care în copilărie am cunoscut şi bucuriile şi lipsurile”.

Ucis cu o zi înainte de a împlini vârsta de 64 de ani, mareşalul Ion Antonescu a căzut sub gloanţele plutonului de execuţie, convins că îşi făcuse datoria faţă de ţară şi faţă de poporul român, aşa cum rezultă dintr-o scrisoare adresată soţiei la 17 mai 1946 : “Nimeni din această ţară n-a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune şi dezinteresare cum am făcut eu. Am dat de la muncă până la banul nostru, de la suflet până la viaţa noastră, fără a-i cere nimic.

Nu-i cerem nici azi. Judecata lor pătimaşe de azi nu ne înjoseşte şi nici nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi sigură şi dreaptă şi ne va înălţa; sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr.

Tu ştii că toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar, dar a fost înălţător şi va fi nepieritoare. Împrejurările şi oamenii nu au îngăduit să facem binele pe care l-am dorit cu atâta pasiune ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel, am fost un învins, au fost şi alţii …mulţi alţii! Numai dreapta judecată – Istoria – i-a pus la locul lor, ne va pune şi pe noi. Popoarele, în toate timpurile şi peste tot, au fost ingrate; nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la lovituri, cu mângâiere, la nedreptate, cu iertare”.
Sursa: http://jurnalul.ro/stiri/observator/ce-a-facut-maresalul-antonescu-inainte-de-executie-detalii-nestiute-din-culisele-tragicului-eveniment-dincolo-de-imagini

DUMNEZEU sa-L odihneasca in pace !